NOAPTEA, la SIBIU… Nu vi se pare că respiră poezie?!

Mulți spun că noaptea e poezie, că atunci când te plimbi pe sub cerul înstelat, natura îți face un compliment, mulțumindu-ți…

Cum e Sibiul noaptea?! V-am mai arătat… dar acum vă scriu pe frunte că minten vă veți pune orașul la inimă, ca o aură de frumos. Ici-colo se împletesc cu bine liniști cu zgomotul ultimelor mașini întârziate, cu farurile jonglând pe străzi. Totul și toate în veghea felinarelor cu iz de epocă…

Ici-colo trecători, turiști, localnici… Orașul e viu și, totuși, visează… ba își face vreme să ne poftească la o țâră de preumblare, că nu ștrică. Și pare că-ți pui pași ici pe aur, colo pe mingi de-argint ori pe cioburi de diamante…

Sibiul, noaptea. Un vis frumos, sau poate, mai mult decât atât. Doară să știi să vezi, să simți, să prinzi frumosul ca pe-un fluture, să-l pui la inimă, să nu mai zboare, să adăuge clipă cu clipă la ceva de iubit așa tot timpul și pe nesăturate…

SIBIUL, NOAPTEA: SIBIUL, prieten la toartă cu clipele nocturne, ca-ntr-un vers la prezentul continuu, numai bun de surprins în fotografii. Așa cum, de altfel, inspirat și fără hodină a făcut și prietenul nostru Louis Guermond…

Și dacă vă veți uita cu atenție, veți simți cum și zidirile și luminile și pași, bunăoară respiră poezie.