Pădurarii din Mărginime. Oameni vânjoşi şi cu inima mare, aşa ca bradul

Pădurăritul a constituit una din ocupaţiile tradiţionale principale şi în satele Mărginimii. Acest sistem ocupational a îmbrăcat o mulţime de activităţi : padurăritul propriu-zis, lemnăritul, plutăritul, jogăritul şi cărăuşia forestieră.

 

Demn de luat în seamă, în baza diplomelor andreene de la 1224, pădurile din Munţii Sibiului puteau fi folosite atât de români cât şi de saşi.

Şi, aşa, s-a năsut şi-a dăinuit un meşteşug frate oiertului legendar…, aici, principalele specii de arbori exploatate pentru lemn fiind bradul şi fagul.

 

Aşa cum aflăm din documentaţia marginimeasibiului.com, până în sec. al XIX-lea, pădurăritul constituia o ocupaţie curentă, tradiţională a marginenilor : fiecare familie procurându-şi toamna lemne de foc, iar primăvara lemne de lucru.

Mai apoi, din prima jumătate a sec. al XIX-lea, a început pădurăritul sistematic, iar mărginenilor li s-au alăturat saşi şi muncitori străini, precum italieni. De aceea, s-au construit mai multe fierăstraie de apă, numite joagare. Aşa cum confirmă documentele, în 1875, numai pe teritoriul comunei Răşinari erau 11 joagare, iar la Orlat lucrau nu mai puţin de 26 joagare.

Cele mai bogate comune în ceea ce priveşte pădurile erau Gura Râului, Orlat, Sadu şi Jina.

La Sadu s-au înfiinţat în 1900 două societăţi forestiere cu capital străin, cu sediul la Tălmaciu.

 

În amănunt…

Răşinăritul a fost, spre exemplu, o activitate foarte apreciată de mărgineni, în mod special la Răşinari, pentru că procura un câştig însemnat : răşina brazilor se fierbea în vase mari şi era adusă în teocuri de scoarţă de brad la Sibiu, unde fabricanţii de săpun, firnis, terebenitină şi vopsele o achiziţionau în cantităţi însemnate.

 

Pentru tăiatul brazilor, se folosea securea (toporul) din oţel, bine ascuţită, îngustă şi mică.  Coada de 70 cm., împreună cu lăţimea părţii metalice, servea şi ca unitate de măsură (un metru).

La manevrarea buştenilor, se folosea ţapina (o cange de oţel fixată într-o coadă de lemn),  scula introdusa de forestierii italieni în sec. al XIX-lea.

Cu ţapina, se aduceau buştenii până la locul de boi (adunatul la cale).  Apoi, trunchiurile groase erau trase cu tinjala prinsă de jugul boilor până în afara pădurii, la locul de car. Acolo, aştepta carul de lemne, numit şi carul de pădure, cu structura lungă şi foarte rezistentă, caracterizată prin roţile dinainte mai mici decât cele din spate.

 

La vreme de iarnă, mărginenii scoteau buştenii din pădure cu ruda (numită huriştea la Gura Râului,catargă la Tălmacel sau cocirlă la Fântanele).

Si ami era pe timpuri ceva specific acestor oameni ai muntelui : traista „pădurarilor”, purtată pe „topărâştea”(coada toporului) securii sau agățată de jug sau de capătul „loitrii”.

 

Amintiri

« Erau oameni vânjoşi şi cu inima mare, aşa, ca bradul. N-aveau hodină. Se trezeau înainte s-apuce răsăritul să de veste de zi şi cătau perina pe la miezul nopţii. Erau meşteri în ferăstrău, dar şi-n cioplit şi cunoşteau glasul codrului. Ştiau cărările şi semnele naturii mume, ca ţâţa mume-sii şi ştiau a grăi de se preteneau cu toate dihăniie şi nu cunoşteau teama. Erau fraţi cu focul dar şi cu munca şi nu zădărniceau nica. Erau ca şi cătanele, numa că ei îmblau prin codru, nu pe front. Dar ac să iubeşti pădurea îţi trebuie har de la Domnu’, altminteri nu-i cu putinţă. », spun azi cei ce-şi mai aduc aminte. Mulţi cred chiar că numai pădurarii ştiu a dezlega comunicarea între arbori ori vorbele crengilor către oameni. « Plantele au un suflet al lor şi asta nu-i doar aşa, un fel de a spune, dacă tai un copac tânăr pe nedrept, lăcrimează, scârţâie şi se vaită. E rănit. Şi dacă te daore şi pe tine de jalea lui, te-opreşti o ţâră şi judeci. Nu-l mai tai ».  

surse foto: marginimeasibiului.com, muzeul ASTRA  

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Ultimele articole: