Povestea unui tezaur uman viu: Silvia Tecoanta

De faci popas la Altana, vei vedea cum timpul tese povesti. Dar si mestesuguri care nu se dau duse sau uitate cu nici un chip. Dimpotriva. Le vei auzi din gura batranilor si le vei regasi împodobindu-le portul si palariile la slujba de duminica, iar ici-acolo vei vedea mesterii pastrand cu strasnicie traditiile.

Vei face o călătorie în timp si vei auzi clopotul bisericii numărând cu tact bucurii dar si suspine, vremi de restrişte, sărbători dar şi haine şi lucruri alese ţesute cu grai din veac bătrân. Te vei bucura de compania unor gospodari destoinici si primitori, într-un sat legănat de basm şi vechi tradiţii.

Toto aici o veţi găsi pe Tuşa Silvia, cum îi spun vecinii. Silvia Tecoanţă, fără îndoială unul dintre acei meşteri ce merită din plin titlul de „tezaur uman viu”  s-a   născut în 1940 în Alţâna (localitate atestată documentar pe la 1291) de pe Valea Hârtibaciului, într-o  familie numeroasă de 9 fraţi, ceeea ce i-a îmbogăţit sufletul şi i-a luminat spiritul.

„Silvia lu’ Romi lu’ Mois”, a urmat Şcoala Primară din sat, obţinând apoi o diplomă de calificare pentru meseria de ţesătoare.

Între 1987-1989 a lucrat la Arta Populară Sibiu, iar apoi a fost angajată la Secţia de Repasat din Alţâna a Fabricii de confecţii „Libertatea“ Sibiu.

Aşa cum era obiceiul, a deprins meşteşugul de la mama sa, din fragedă copilărie, iar după căsătorie, şi-a perfecţionat cu multă ambiţie tehnicile de lucru, învăţând cu luare-aminte de la bunica din partea soţului. Păstrează de la mama dânsei, iar aceasta de la bunica sa obiecte şi unelte tradiţionale, ce înving vremurile de peste un veac, rămânând neuzate, pentru că, după cum spun femeile „o haină de duminică nu se spală, se ’grijeşte.“

Lucrează cu tihnă, cu răbdare şi taină, cu hărnicia aceea desţelenită din palmele neostenite şi nu se plictiseşte niciodată. Trăistuţe „de duminică” (purtate ca accesoriu al costumului popular), trăistuţe „de hotar” (purtată de cel care mergea la muncă, pentru a transporta mâncarea) sau „de mort” (ce era dată celui ce începea să sape groapa), feţe de masă „năvădite în flori”, în amestec de bumbac şi fuior, amestec ce conferă prin cromatica de alb şi crem o frumuseţe şi eleganţă deosebită,  „chindeauă” în 2 şi 4 iţe, cu alesătură şi urzeală din bumbac sau cu „hir de chedecă” în urzeală şi băteală, cu negru şi galben, feţe de pernă, culmi de 9 metri- aşa, „pentru că asta-i e menirea”. De asemenea, din arsenalul creaţiilor sale fac arte şi numeroase ţesături ce pot servi drept decor interiorului modern, folosind ornamentica tradiţională specifică.

Motivele ornamentale folosite sunt: „prescura”, „steaua”, „cruciuliţe”, „ochiul şi sprânceana”, „vârtelniţa”, „potcoava”, „bujorul”, „cocorii”, „păianjenul”, „firicele”, „dunguliţe” etc, fără a se abate nicicum de la matca tradiţiei în care crede cu sfinţenie şi pe care o împărtăşeşte oricui îi trece pragul.

De-a lungul carierei sale, a lucrat însă şi costume populare specifice Văii Hârtibaciului (celebră şi efervescentă zonă etnografică): ii, poale, şurţe de lână cusute cu fir auriu, cu colţişori şi ciucuri, cătrinţe, pentru adulţi, dar şi pentru păpuşi etnografice, respectând cu stricteţe caracteristicile portului local.

Silvia Tecoanţă reuşeşte să păstreze nealterată tradiţia locală, iar în acelaşi timp să o transmită mai departe, destăinuind tinerilor săi „elevi” taina ţesutului la război şi educând-i în spiritul acela nealterat, mioritic, în care modestia, truda, cusutul fac laolaltă ARTĂ prin excelenţă.

Demn de remarcat,  Silvia Tecoanţă, fără îndoială un artist popular în faţa căruia nu poţi decât să te înclini, conduce şi un atelier de creaţie la Centru de Informare pentru Patrimoniu şi Meşteşuguri Tradiţionale din Casa Gerendi din Alţâna.

 Meştera recunoaşte că multe taine în meseria ei le-a  învăţat de la Ana Tatu, cea care era renumită în sat pentru lucrurile care îi ieşeau din mână, de la cămăşi la şorţuri. Povesteşte despre lucrul pe care îl face ea, de la ţesut până la produsul finit: „se smulgea cânepa când se cosea, adică atunci când era tulpina galbenă. După ce se smulgea, era răşchirată pe delniţă. Se întorcea pe partea cealaltă, se bătea de pământ ca să sară frunză, se făceau sarcini, care se topeau, pentru că atunci existau bălţi pentru topit, se usca la soare.”

Localnicii spun despre ea că e o emblemă locală, un muzeu viu şi o respectă. Ca pe preot şi pe dascăl. Căci este, la rândul său, un „stâlp” al comunităţii. În jurul căruia gravitează putinţa de a crea şi… taina dăruită noilor generaţii.

Participantă veterană la „Academia artelor Tradiţionale” iniţiată de Complexul Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu, precum şi la alte numeroase manifestări cu rang naţional, artista e un MODEL, UNun simbol…