În anul 1904, 4 omnibuze cu tracţiune electrică pe roţi, fără linie ferată detonau liniştea Hermannstadt-ului. Semn că viteza şi tehnica luminau zorii unui nou secol. Prima staţie de redresori s-a construit în apropierii Gării. Altfel spus, până la apariţia tramvaiului, autorităţile sibiene au adus în oraş o altă cucerire a tehnicii vremii, omnibusul, un vehicul destul de periculos din pricina stabilităţii, un soi de strămoş hurducănos şi parcă mereu obosit al troleibusului de azi: „mostrul cu roţi de lemn”. Ulterior, ideea înlocuirii acestuia cu tramvaiul (numit şi firobus), a venit din partea vizionarului Carl Wolf, de ale cărui proiecte se leagă noua clădire a istoricului hotel „Împăratul romanilor”, dar şi reţelele de apă şi canalizare din Sibiu şi localităţile învecinate.
În urma experienţei cu omnibuzele care pe timp ploios derapau și se deplasau anevoios, în 1905 s-a construit prima linie de tramvai, de o firmă din Budapesta.
Cei mai vârstnici îşi amintesc şi acum că tramvaiul de demult circula… cu legea curăţeniei în frunte, înainte de ieşirea din depou fiind aprig controlate din acest punct de vedere, iar cei care nu respectau curăţenia primeau amenzi şi pedepse drastice. Era, într-un fel, fratele pe jumătate orăşean al vechii mocăniţe.
De asemenea, prin 1925, la 20 de ani de la darea în funcţiune a tramvaiului, fuseseră vândute cca 4 milioane de bilete de călătorie. Mai cu seamă, pentru cetăţenii din satele vecine, era o adevărată sărbătoare, un moment epocal să vină la Sibiu şi să aibă fericitul prilej de a merge chiar şi o staţie sau două cu „maşinăria secolului” (şi… numai în straie de sărbătoare!). (tramvaiul a fost inventat, de altfel, încă din 1775, de englezul John Outram şi iniţial era tras de cai!).
Iată, însă, câteva repere istorice:
Parcul Sub Arini – Marginea Dumbrăvii în 1910.
Piaţa Gării – Piaţa Lemnelor în 1912
Marginea Dumbrăvii – Dumbrava în 1915
Linia de garaj în remiza din zona gării în 1918
Piaţa Lemnelor – Piaţa Cluj în 1927
Piaţa Cluj- Turnişor gară în 1929
Dumbrava – Răşinari în 1948, fără fir aerian, circulaţia desfăşurându-se printr-un sistem provizoriu format dintr-un motor Diesel de camion – generator electric, montat pe o remorcă. Se întâmpla pe 14 martie a celui an de graţie. Case împodobite cu crengi de brad, drapele şi… chiote de bucurie. Copiii cântau şi bătrânii aplaudau. În sfârşit, venea tramvaiul. Acela ce avea să-i lege de lume… Aşa avea să devină singurul sat din Europa „călcat” de un tramvai.
Miros de brânză… si el, un calator
Nu puţini sunt cei mai ninşi de ani care-şi amintesc că, până târziu, când au început şi oierii să se „înzestrască” cu maşini, mergeau la oraş cu tramvaiul. De dragul modei, al acelui ceva nou care duruia prin codru şi pe uliţa satului. „Uneori, veneau cu tramvaiul s-aducă o putină două de brânză la cunoscuţi ori la vânzare, deh… Ş-atunci se-ntâmpla că mirosa vagonul a duhoare de brânză de te-mbia şi făcea foame la oricare era prin preajmă. Şi nu era a supărare, ba, dimpotrivă. Mai cu samă dacă se mai întâmpla a fi copii, care aşa se făcea de luau gustarea pe drum, că se-ndura omul cu brânza să le potolească pofta…”, povesteşte nea Sandu, un sibian octogenar, altădată mare amator de mers către Răşinari „tranca-tranca, cu tramcarul”…
