Democrit spunea că o viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri. Românii le așteaptă, se pregătesc pentru ele și le trăiesc așa cum socotesc ei că e mai bine. În cele mai multe cazuri, sărbătorile străvechi au fost canonizate și asimilate de biserică, o mare parte a divinităților mito-folclorice de la noi regăsindu-se în atribuțiile sfinților creștini. Dacă în marea lor majoritate zeii păgâni au fost înlocuiți în calendar de sfinți și martiri, unii dintre ei au fost pur și simplu uitați. Asta ar fi fost și soarta năvalnicului nostru zeu al dragostei, Dragobete, dacă nu ar fi fost readus artificial în atenție de etnologi, pentru a contracara Valentine’s Day. Acesta fiind contextul, noi l-am descoperit pe Dragobete mai mult ca produs de marketing, sursă sigură de câștig pentru cei care-l trec pe afișele spectacolelor și a târgurilor de sfârșit de februar. Să încercăm să vedem, în cele ce urmează, cine este și de unde vine tânărul zeu.
La prima vedere, numele de Dragobete (sărbătoare pentru care tinerii din satul românesc se pregăteau odinioară) trimite fără îndoială la slava veche. Onoamstica provine din derivarea cuvântului „drag-dragul,” rădăcina lexicală proiectând asupra personajului nostru mitologic și semnificaţii erotice, în concordanță cu portretul păstrat în imaginarul popular: „Dragobete e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …” …” (C-tin Rădulescu-Codin, 1909).
Dacă după nume s-ar părea că a venit la noi dinspre răsărit, o altă posibilă etimologie, îl trimite pe Dragobete mult mai departe în timp, să concureze cu străvechii zei ai antichității greco-romane.
Ipoteză potrivit căreia numele ar proveni din cuvintele dacice “trago”-ţap şi “pede”-picioare (în latină pedes), ne ispitește să aruncăm o privire comparativă sărbătorii romane Lupercalia, în care bărbați aproape goi alergau pe drum și atingeau femeile cu fâșii din pieile țapilor sacrificați, pentru a le induce fertilitatea. În plus, aceștia „aveau dreptul ca să necăjească pe femei fără a putea fi pedepsiți”. (At. M. Marienescu,1884.)
Așa cum ne încredințează Iulia Gorneanu, ȚAPUL este simbolul puterii de procreare, al vitalității și fecundității, iar vechile sărbătorile din prag de primăvară se organizau pentru a provoca înflorirea, încălzirea vremii, explozia de viață, iubirea. Goana lupercilor pe drumurile Romei amintește de „zburătoritul” tinerilor, consemnat de etnologul Marcel Lutic în ziua de Dragobete. În zorii zilei, tinerii mergeau în pădure să culeagă flori, apoi aprindeau focuri pe dealuri pentru a ajuta soarele să urce pe cer. După ce petreceau în jurul focului, fetele coborau în fugă spre sat, urmărite de băieți. Dacă fetei îi era drag „urmăritorul” se lăsa prinsă și sărutată, ceremonia semnificând de fapt „logodna ludică” a celor doi tineri pe durata întregului an. Romulus Vulcănescu este de părere că obiceiul declarării publice a dragostei între urmărită şi urmăritor s-a păstrat ca un cult erogen până în sec. XIX.
