Astăzi, Biserica Ortodoxă rememorează şi retrăieşte două evenimente cutremurătoare din istoria mântuirii: răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi punerea Sa în mormânt. Slujba scoaterii Sfântului Epitaf la Vecernie şi cântarea Prohodului la ceasul serii sunt cele mai dramatice slujbe ale Ortodoxiei, însă dincolo de acest aspect transpare, în mod surprinzător, sentimentul iubirii lui Dumnezeu care aduce nădejdea Învierii.
Vinerea Sfintelor Pătimiri:
a) Procesul Mântuitorului: judecarea și condamnarea Lui la moarte;
b) Răstignirea și moartea Domnului pe Cruce;
c) Punerea în mormânt a Domnului. Prohodul Mântuitorului.
Vinerea Mare sau Vinerea Sfintelor Pătimiri este ziua în care Mântuitorul Hristos a fost judecat și condamnat la moarte, a pătimit, a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru mântuirea neamului omenesc căzut și îndepărtat de Dumnezeu și a fost pus în mormânt de Iosif și Nicodim.
Este zi de ajunare și de întristare, în care nu se face nici o Liturghie, lăsând loc rânduielilor speciale care ne prezintă suferințele îndurate pentru noi, de bunăvoie, de Blândul Mântuitor, în contrast cu răutățile lumii, cu vicleniile celor care L-au condamnat, cu trădarea lui Iuda și cu lepădarea lui Petru. Dar astăzi este ziua care pregătește izbânda cea mare a lui Hristos prin biruința asupra păcatului, a morții și a iadului.
Toate Pătimirile îndurate de Hristos și consemnate în cele patru Evanghelii ne sunt amintite în Slujba Sfintelor PătimirisauDenia celor 12 Evanghelii, rânduită în seara de Joi.După Evanghelia a V-a, din această Denie, se scoate din altar în mijlocul bisericii Sfânta Cruce cu răstignirea Domnului. Sfânta Cruce exprimă acum „legătura dintre Cina cea de Taină din Sfânta și Marea Joi și Taina Crucii din Sfânta și Marea Vineri”. Din coasta Mântuitorului a curs Sfântul Lui Sânge, cu care ne vom împărtăși noi la Sfânta Liturghie, instituită la Cina cea de Taină.
Se vor săvârși în această zi Ceasurile Împărătești și Vecernia, în cadrul căreia se va scoate în mijlocul bisericii Epitaful, cu icoana punerii în mormânt a Domnului.
Vom urmări acum, în ordinea desfășurării lor, toate evenimentele din viața Mântuitorului, petrecute astăzi:
a) Procesul Mântuitorului: judecarea și condamnarea Lui la moarte
Lucrarea de mântuire a lumii din păcat și din moarte, săvârșită de Fiul lui Dumnezeu întrupat, a stârnit, încă de la începutul ei, multă invidie și ură din partea conducătorilor religioși ai poporului lui Israel: fariseii, saducheii, irodienii, cărturarii sau bătrânii poporului. Aceștia Îl urmăreau cu multă viclenie, la tot pasul, pe Domnul Hristos, ascultau învățăturile Lui sau asistaula vindecările săvârșite, dar căutau să-L ispitească prin întrebări viclene și să-L conteste public. Mântuitorul, Care le-a cunoscut sufletele lor, le-a răspuns mereu cu înțelepciunea Sa dumnezeiască, adresându-le, în pilde, învățături alese care să le lumineze inimile întunecate de formalismul fățarnic.Dar, în apropierea mântuitoarelor SalePătimiri, când Domnul Hristos i-a văzut orbiți de ură i-a mustrat cutremurător (Matei 23,1 ș.u.).
Învierea lui Lazăr din Betania, după 4 zile de la moartea lui, a constituit un moment decisiv în hotărârea liderilor religioși ai lui Israel de a-L condamna la moarte pe Mântuitorul: „Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?Dacă-L lăsăm aşa,toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu, le-a zis: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul…” (Ioan 11, 48-50). Aceasta a fost cea dintâi hotărâre a sinedriștilor de a-L ucide pe Hristos. Tot ceea ce a urmat n-a avut ca scop aflarea adevărului și pronunțarea unei sentințe în consecință, ci identificarea unei forme juridice pentru omorârea, cu orice preț, a Mântuitorului (Matei 27, 1). Ura și răutatea fariseilor și a cărturarilor mergeau atât de departe, încât au hotărât să-l omoare chiar și pe Lazăr cel înviat din morți (Ioan 12,10).
După Cina cea de Taină, în grădina Ghetsimani, a avut loc arestarea Mântuitorului. Sfântul Evanghelist Marcu arată că „…îndată, încă vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, şi cu el mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei, de la cărturari şi de la bătrâni…au pus mâna pe El şi L-au prins” (Marcu 14, 43 și 46). Erau servitorii și angajații templului, care executau ordinele Sinedriului și ale Marelui preot. Întărit de Sus, după rugăciunea tainică cu sudori de sânge din Ghetsimani, Mântuitorul Se arată deplin pregătit pentru împlinirea Jertfei supreme și mântuitoare.Primește arestarea, mergând de bunăvoie spre pătimire și moarte(Ioan 18, 4-9). Au rămas cu El doar doi ucenici, Petru și Ioan, care Îl vor urma până în curtea arhiereului. Acolo Petru se va lepăda de trei ori de Iisus, după cum i-a fost prevestit (Ioan 18, 15.17.27).
Iisus este dus spre a fi judecat, mai întâi, în fața lui Anna, socrul lui Caiafa, arhiereul. Anna încearcă să-Igăsească un pretext de condamnare și Îl întrebă pe Iisus despre ucenicii și învățătura Lui (Ioan 18,19), la care Mântuitorul răspunde că a vorbit „pe faţă lumii”; că a învățat „întotdeauna în sinagogă şi în templu…” şi nimic nu a vorbit în ascuns (Ioan 18, 21). Exegeții Noului Testament evidențiază faptul că interogatoriul din fața lui Anna nu prezintă nicio relevanță din punct de vedere juridic, însă arată, totuși, consistenta autoritate și influență religioasă pe care o avea, și, în același timp, dezvăluie pe cel care a fost, de la început, autorul prigoanei și instigatorul procesului.
De la Anna, Iisus este dus la Caiafa. În casa acestuia din urmă, cu participarea unui grup restrâns de sinedriști, se caută un temei pentru osândirea la moarte a Mântuitorului. Faptul că adevărul și aplicarea legii nu reprezentau prioritatea acestor judecători reiese și din precizarea Sfântului Matei: arhiereii, bătrânii și tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare”(Matei 26, 59). Pentru ca o acuză să poată fi luată în considerare era nevoie de mărturia concordantă a cel puțin doi martori (Deuteronom 17,6; 19,15). În cazul Mântuitorului, arată, Sfântul Evanghelist Marcu, deși se prezentaseră mulți martori mincinoși a fost greu să fie îndeplinită această condiție (Marcu 14, 55-56). Pentru a o obține, au apelat la martori mincinoși. La toate acuzele, Mântuitorul Hristos nu răspundea nimic (Matei 26,62-63). Atunci, Caiafa constatând că ascultarea martorilor nu duce la rezultatul dorit de el, respectiv o condamnare la moarte, se ridică și-L întreabă pe Mântuitorul: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” În fața acestei provocări, Mântuitorul mărturisește Adevărul Persoanei Sale, dar și rostul vieții și morții Sale: „Tu ai zis. Şi vă spun încă: De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64). Iisus mărturisește că El este Mesia, Dumnezeu adevărat. În mod viclean și teatral, Caiafa își sfâșie haina, după vechiul obicei iudaic care exprima doliul sau suferința (ex: Facere 37,34 sau Judecători 11, 35), și provoacă pripit și formal sentința dorită: „A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată, acum aţi auzit hula Lui… Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte”(Matei 26, 65-66). Fără să se țină seama de alte detalii juridice, deosebit de importante pentru proclamarea pedepsei cu moartea, Caiafa și acoliții săi și-au încheiat falsa întâlnire nocturnă mulțumiți că înscenarea lor a găsit „forma”, pretextul de condamnare. Au pronunțat deja sentința. Peste noapte, Mântuitorul a rămas, cu siguranță, în una din temnițele acelui loc de judecată.
Dis-de-dimineață, dorind a da o aparentă legalitate pseudo-procesului, se întrunește Sinedriul, căci, după legile iudaice, o astfel de cauză nu putea fi judecată în afara incintei templului (Deuteronom 17,10), și nici noaptea. Sfinții Evangheliști Matei și Marcu oferă foarte succint informații referitoare la această reuniune de dimineață a Sinedriului: „Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare”.(Matei 27,1); „Şi îndată dimineaţa, arhiereii, ţinând sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legând pe Iisus, L-au dus şi L-au predat lui Pilat”(Marcu 15,1). Aceste relatări arată că ședința de dimineață n-a durat decât extrem de puțin, sinedriștii nefiind preocupați de aflarea adevărului, de aplicarea legii, ci doar de condamnarea la moarte, cât mai rapidă, a lui Iisus. Iar pentru ca aceasta să se petreacă conform doririi lor, s-au pus de acord cu privire la acuzațiile pe care trebuiau să le susțină înaintea guvernatorului roman, singurul care putea aviza condamnarea la moarte. Procuratorul roman era o instanță de confirmare și executare.
Prezența Mântuitorului dinaintea guvernatorului Ponțiu Pilat a însemnat începutul celei de-a doua părți a pseudo-procesului lui Iisus. Mântuitorul a intrat în pretoriul lui Pilat, însă nu și iudeii,„ca să nu se spurce și să poată mânca Paștile”(Ioan 18,28). Guvernatorul a ieșit afară la acuzatori și i-a întrebat:„Ce învinuire aduceţi Omului Acestuia?”(Ioan 18,29). Răspunsul impertinent al iudeilor arată ura nemăsurată față de Mântuitorul Hristos, dar și dorința acestora de a primi cât mai grabnic sentința de executare: „Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie”(Ioan 18,30). Înțelegând că este vorba de o cauză cu caracter religios, guvernatorul roman le cere să-L judece ei, acuzatorii, după legea lor. Întunericul răutății și al fățărniciei grosolane care cuprinsese inimile iudeilor se arată în cuvântul lor: „Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”(Ioan 18,31). Sinedriștii se văd nevoiți să detalieze cauza, indicând trei grave acuze: „Şi au început să-L pârască, zicând: Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este Hristos, rege”(Luca 23,2). Însă, toate aceste învinuiri erau mincinoase, neputând fi susținute, iar Pilat a înțeles de la început viclenia iudeilor.
După acuzațiile expuse, Pilat începe interogatoriul. Sfântul Ioan oferă în Evanghelia sa mai multe amănunte despre acest deosebit de semnificativ dialog: „Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele iudeilor? Răspuns-a Iisus: De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine? Pilat a răspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce ai făcut?(Ioan 18,34-35)Pilat, în calitate de guvernator roman, judecă o învinuire a conducătorilor religioși iudei, arătându-se dezinteresat, iar pe Iisus îl îndeamnă să aibă încredere în obiectivitatea lui. Răspunsul Mântuitorului este sublim: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici… Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu… Pilat a ieşit iarăşi la iudei şi le-a zis: Eu nu găsesc în El nici o vină” (Ioan 18,36). Guvernatorul este convins de nevinovăția lui Iisus, dar cuvântul adresat sinedriștilor care așteptau afară i-a umplut pe aceștia de și mai multă mânie: „Ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici”(Luca 23,5).
Este momentul în care Pilat înțelege că Iisus este galileean și, voind să ocolească presiunea sinedriștilor, încearcă să-și decline competențele în favoarea tetrarhului Galileii și al Pereii, Irod Antipa, care se afla și el la Ierusalim în acele zile (Luca 23,7). Episodul este relatat doar de Sfântul Luca (23,7-12) și este relevant prin faptul că Irod s-a bucurat foarte tare (v.8) văzându-L pe Iisus, despre care auzise multe lucruri minunate, faptul că Iisus nu i-a răspuns nimic (v.9) și faptul că arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L foarte tare (v.10). Irod și slugile sale Îl batjocoresc pe Mântuitorul și Îl retrimit la Pilat.
Smerit și ascultător față de Tatăl, Iisus străbate legat și umilit de injurii și batjocuri drumul spre pretoriu. Guvernatorul cheamă căpeteniile poporului și pe arhierei și dinaintea tuturor proclamă: „Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera”(Luca 23, 16). Pedeapsa pe care o are în vedere Pilat este biciuirea, și nu moartea. Se pregătește s-o pronunțe, însă își aduce aminte de faptul că, de Paști, era obiceiul ca procuratorul să elibereze iudeilor un condamnat. Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre aceasta. Sfântul Marcu precizează că, în acest sens, au ajuns la Pilat niște reprezentanți ai celor care cereau condamnarea lui Iisus (Marcu 15, 8). Guvernatorul a propus mulțimii adunate la pretoriu pe Iisus, în care el nu găsea nicio vină, și pe Baraba, „închis împreună cu nişte răzvrătiţi, care în răscoală săvârşiseră ucidere” (Marcu 15, 7). Pilat gândise o propunere favorabilă Mântuitorului, nu credea că poporul va prefera un ucigaș în locul unui nevinovat. „Voiţi să vă eliberez pe regele iudeilor?”(Marcu 15, 9), îi întreabă Pilat, însă „arhiereii au aţâţat mulţimea ca să le elibereze mai degrabă pe Baraba” (Marcu 15,10). Procuratorul roman realizează că tentativa sa de a-L scăpa pe Mântuitorul a eșuat. Întreabă din nou mulțimea:„Dar ce rău a făcut?”(Marcu 15, 14), însă cei ce erau de față cu mai multă ură au început să strige:„Răstignește-L! Răstignește-L!”(Matei 27, 21-23), iar Sfântul Luca precizează că „strigătele lor au biruit”(Luca 23, 23).
Pilat L-a dat pe Iisus să fie biciuit de soldați, care s-au conformat întocmai. L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de haine, I-au pus pe umeri o hlamidă roșie, i-au îndesat pe cap o cunună de spini, i-au pus în mână o trestie și râdeau de El, și-L scuipau și-L băteau peste cap, zicând:„Bucură-te, împăratul iudeilor!”(Matei 27, 29-30). Pilat Îl scoate iarăși pe Iisus în fața mulțimii, dar arhiereii și slujitorii lor din mulțime au început iarăși să-i ceară răstignirea. Ba mai mult, au adresat lui Pilat un șantaj perfid: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului”(Ioan 19, 12). Procuratorul simte amenințarea vicleană și întreabă pentru ultima dată: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?”(Ioan 19, 15), iar arhiereii fățarnici trădează însăși identitatea și aspirațiile lor naționale: „Nu avem împărat decât numai pe Cezarul”(Ioan 19, 15).Atunci Pilat, spălându-se pe mâini înaintea lor, a zis: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” (Matei 27,24).Apoi, „L-a predat lor ca să fie răstignit”(Ioan 19, 16).
Iisus urcă spre Golgota răstignirii cu cununa de spini pe cap, purtând crucea în spate și povara grea a păcatelor omenirii. Toți Îl batjocoreau și Îl huleau, numai femeile mironosițe Îl plângeau, iar una dintre ele, Veronica, I-a șters fața însângerată cu o mahramă, pe care a rămas imprimat chipul Său dumnezeiesc.
În ajutorul Său a venit Simon Cirineanul, care i-a dus crucea grea sub a cărei povară căzuse Blândul Mântuitor (Matei 27,32).
Astfel s-a terminat judecarea și condamnarea la moarte aCelui blând și smerit cu inima, printr-un proces nedrept, înscenat și mincinos, în care s-au invocat acuzații false și perfide. Însă desfășurarea acestui proces, precum și sentința și executarea, dincolo de ura, răutatea și înverșunarea liderilor religioși ai poporului lui Israel, ne arată, încă o dată, negrăita iubire a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Cât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră, încât Se lasă batjocorit, lovit de cei pe care El Însuși i-a zidit! În atitudinea Sa, în îndelunga Sa răbdare înțelegem că Atotputernicia Domnului Hristos este una plină de smerenie și iubire pentru noi, oamenii. Ca Dumnezeu adevărat, Mântuitorul Hristos putea evita întregul calvar.Dar, împlinind voia Tatălui, le-a primit pe toate pentru a birui răul prin puterea iubirii Sale dumnezeiești iertătoare și mântuitoare. Și astfel să Se facă și nouă pildă, să înțelegem că numai prin smerenie, ascultare de Dumnezeu până la capăt și dragoste putem birui răutatea din noi și din jurul nostru.
b) Răstignirea și moartea Domnului pe Cruce
Ajuns la locul numit Golgota, Iisus a fost dezbrăcat de hainele Sale și a fostpironit pe Cruce între doi tâlhari, unul de-a dreapta și altul de-a stânga, împlinindu-se astfel „Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit”(Marcu 15,27-28). Tâlharul cel de-a stânga Îl hulea și el pe Iisus Cel răstignit, dar cel de-a dreapta îl certa și cu credință și cu multă umilință s-a rugat Mântuitorului, zicând: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta. Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție: Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,42-43).
Deasupra crucii lui Iisus, Pilat I-a scris vina: „Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor”(Ioan 19,19).
„Înălțat” pe lemnul Crucii – „tronul” Împărăției Cerești pe care a venit s-o readucă pe pământ, îmbrățișând întreaga umanitate cu brațele țintuite de piroane, Mântuitorul împărtășește ultimele Sale Cuvinte dumnezeiești, așa cum sunt precizate în Sfânta Evanghelie, ca o adevărată Predică de pe Cruce:
–„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 24) sunt cuvintele cele dintâi, rostite de Domnul Hristos, în timp ce suferințele Sale trupești erau de nedescris. Așa cum a făcut în tot timpul activității Sale mântuitoare în această lume, Mântuitorul, răstignit pe Cruce, continuă să se roage Tatălui pentru toți cei care L-au respins cu violență și L-au condamnat la cea mai groaznică moarte.El continuă și azi să ne ierte șipe noi, cei care Îl trădăm și-L răstignim prin faptele necredinței noastre, și să ne cuprindă în negrăita Sa iubire de oameni. Prin Sfânta Cruce, Mântuitorul Hristos vindecă neascultarea lui Adam, dar biruiește pe vrăjmașul și potrivnicul cel nevăzut. Iisus, răstignit pe lemnul Crucii, a răspuns urii soldaților cu iubire și iertare, precum și răutății trecătorilor cu bunătate, în timp ce diavolul voia să-L despartă de Dumnezeu Tatăl prin neascultare, iar de oameni prin neiubire. De aceea, vrăjmașul cel nevăzut se înfioară și se cutremură când vede Sfânta Cruce, deoarece vede semnul Iubirii dumnezeiești iertătoare și mântuitoare.
–„Femeie, iată fiul tău! Iată mama ta!”(Ioan 19, 26-27) sunt cuvintele adresateFecioarei Maria și lui Ioan, ucenicul pe care-l iubea Iisus, care se aflau singuri la picioarele Crucii. Răpusă de durere, Maica Domnului trăia împlinirea cuvintelor profetice ale Dreptului Simeon:„prin sufletul tău va trece sabie”(Luca 2, 11). Dragostea aparte și purtarea de grijă deosebită față de Preacurata Sa Maică se arată și în aceste cuvinte sfinte, prin care Mântuitorul o încredințează spre ocrotire ucenicului iubit. De acum Maica Domnului a devenit„mama”tuturor acelora care-L vor iubi pe Fiul Său, vor crede și vor împlini cuvintele Lui.
–„Adevărat grăiesc ţie: Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43) a fost sentințamântuitoare pe care a primit-o tâlharul cel de-a dreapta, în urma rugăciunii sale de căință adresate lui Iisus, după ce l-a mustrat pe celălalt care-L hulea, zicându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”(Luca 23, 40-41). Mărturisirea sinceră a vinovăției sale și rugăciunea lui smerită exprimă starea de căință și smerenie aacestui tâlhar, în fața morții, iar cuvintele adresate lui de Domnul Hristos exprimă nemărginita milostivirea lui Dumnezeu,Care ridică și duce spre viață veșnică tot sufletul care se întâlnește cu El și se căiește sincer, fie și în ceasul al doisprezecelea.
–„Eli, Eli, lama sabahtani! care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Aceste cuvinte, după Sfântul Grigorie Teologul, le-a rostit Fiul lui Dumnezeu înaintea Tatălui Ceresc ca Fiu al Omului, trăind în persoana Sa părăsirea lui Dumnezeu, pe care a suferit-o firea noastră omenească. Tot astfel a primit asupra Sa și păcatele noastre, după cum ne spune proorocul Isaia: „…a luat asupra sa durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre…prin rănile Lui, noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în Persoana Sa. Prin glasul Lui strigă umanitatea întreagă, care a trăit deplin drama despărțirii de Dumnezeu.
–„Mi-e sete!”(Ioan 19, 28) a rostit Mântuitorul, împlinindu-seprofeția mesianică:„Și mi-au dat spre mâncare fiere, și în setea mea m-au adăpat cu oțet”(Psalm 68,25). După Sfinții Părinți ai Bisericii, Celui ce este „dulceaţa lumii”, lumea îi întinde, până-n ultima clipa, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decât setea de apă: este dorul nestăvilit al Lui după răspunsul de iubire al omului.
–„Săvârşitu-s-a” (Ioan 19,30), rostește Mântuitorul, după ce a fost adăpat cu oţet. Aceasta nu înseamnă că s-a săvârșit viața, ci că s-a încheiat opera de răscumpărare a omului și a lumii din robia păcatului și a morții. Iisus Hristos, Adam cel Nou, încheie întreaga lucrare de re-creare spirituală a lumii, aducând Tatălui Ceresc ca ofrandă curată firea umană pe care a înnoit-o și a sfințit-o prin ascultarea Sa. S-a săvârșit suferința, iar viața urmează să răsară din mormânt.
–„Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Fiul Îşi încredinţează duhul în mâinile Tatălui, ca să se știe că de la Tatăl a venit și la Tatăl merge. După smerenie și ascultarea până la capăt, Fiul este gata de înălțarea Sa în slava din care a venit, de „şederea de-a dreapta Tatălui”. Însă, înălțarea va începe din cele mai de jos ale pământului, din împărăția morții, unde, ca Dumnezeu adevărat, va zdrobi puterea morții și porțile iadului și va ridica din stricăciune pe toți drepții care de la început erau legați în legăturile morții.
Acest Cuvânt din urmă al Mântuitorului de pe Cruce a zguduit temeliile pământului și tăriile cerului:„pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat… iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”(Matei 27, 51-54).
Sângele Mântuitorului a curs pe Cruce și din coasta Sa, pentru mântuirea lumii, când „unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă” (Ioan 19,34).
c) Punerea în mormânt a Domnului. Prohodul Mântuitorului
Iosif din Arimateea, „cel cu bun chip”,și Nicodim au luat trupul Domnului de pe Cruce și l-au pregătit după rânduială, învelindu-l în giulgiu, cu smirnă și aloe, pentru a-l pune în mormânt nou (Ioan 19,38-41).
Rânduiala liturgică a punerii în mormânt a Domnului se numește Denia Prohodului, care se săvârșește în seara Vinerii Mari, ca Utrenia Sâmbetei celei Mari. Această alcătuire poetică reprezintă o capodoperă a spiritualității și imnografiei liturgice ortodoxe, prin frumusețea și profunzimeaei teologică.Este atribuită de către Tradiția Bisericii Sfântului Teodor Studitul, renumitul imnograf al Constantinopolului, care a trăit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea și în prima parte a secolului al IX-lea.
Strofele cântărilor sunt grupate în trei stări și sunt cântate de către cler şi credincioşi, cu făclii aprinse în mâini, în faţaSfântului Epitaf sau a icoanei punerii în mormânt a Mântuitorului, așezat în mijlocul bisericii, în fața Sfintei Cruci. Așa cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, slujba Prohodului nu este o tânguire de îngropare, ci o mărturisire a dumnezeirii lui Iisus Hristos şi o preaslăvire a iubirii Lui jertfelnice sau pătimitoare, pentru a-l mântui pe om de păcatul neascultării de Dumnezeu şi a-l ridica din stricăciunea morții.
În Denia Prohodului, fiecare cântare este precedată de un verset din Psalmul 118. În practica noastră liturgică actuală, Psalmul 118 este folosit numai la slujbele pentru cei adormiți. Teologii Alexander Schmemann și Ilarion Alfeyev, arată că, în tradiţia liturgică primară, Psalmul 118 era unul din punctele esenţiale ale privegherii de Duminică, prăznuirea săptămânală a Învierii Domnului. Acest psalm exprimă trăirea cea mai deplină şi cea mai curată a iubirii pentru Legea lui Dumnezeu, pentru planul dumnezeiesc de izbăvire a vieții umane din stricăciunea păcatului și a morții. Adevărata viaţă, cea pe care omul a pierdut-o prin păcatul neînfrânării și neascultării, izvorăște din ascultarea și împlinirea Legii Domnului. Mântuitorul Iisus Hristos este Adam cel Nou care, din iubire nemărginită pentru noi, oamenii, Se întrupează, „chip de rob luând”, iar toată viața Sa pământească este petrecută în totală dăruire și ascultare deplină de Tatăl. Mântuitorul Hristos este „icoana” desăvârșită a ascultării și împlinirii Legii, iar Biserica interpretează aceste cuvinte ale psalmului ca fiind adresate Tatălui de către Însuşi Hristos din taina mormântului Său. Moartea cu trupul a Domnului Hristos este mărturia supremă a ascultării depline faţă de Tatăl și expresia cea mai înaltă a iubirii Sale pentru noi, oamenii. Ascultarea și smerenia desăvârşită reprezintă fundamentul şi începutul biruinţei Sale.
Conținutul teologic al strofelor Prohodului este de o frumusețe și profunzime aparte. Biserica întreagă, cler și popor, este copleșită de taina cea mare și negrăită a șederii Domnului Hristos cu trupul în mormânt și preamărește taina smereniei Lui, astfel: „În mormânt, Viaţă / Pus ai fost, Hristoase / Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti / Plecăciunea Ta cea multă preamărind”. Dinaintea plecăciunii celei mari și negrăite a Mântuitorului se cutremură toate puterile cerești, necunoscând taina adormirii Lui: „Cereştile cete / Mort întins, pentru noi / Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat / Şi cu aripile s-au acoperit”. Mântuitorul Hristos Se odihnește cu trupul în mormânt, însă cu sufletul, ca un Dumnezeu, a coborât în cele mai de jos ale pământului biruind puterea morții și zdrobind porțile iadului. Întristarea de îngropare se preface în bucurie: „Tu-n mormânt fiind pus / Ziditor Hristoase / temelia iadului s-a cutremurat / şi-ale morţilor morminte s-au deschis”. Dumnezeiasca comuniune de viață și de iubire a Preasfintei Treimi nu se schimbă odată cu Întruparea, Patimile şi Moartea Mântuitorului: „În mormânt ai apus / dar de-al Tatălui sân nicicum nu Te-ai despărţit, Hristoase al meu / Acest lucru e străin şi nefiresc” sau:„Sus văzându-Te, / de Părinte nedespărţit, Doamne, / iar jos cu Trupul mort, sub pământ fiind, / serafimii s-au înfricoşat acum”.
Textul prohodului surprinde în mod minunat împreună participarea întregii creații la pătimirea cea mântuitore a lui Hristos, prin care întreaga făptură trece la un nou mod de existență: „S-a schimbat făptura / prin a Tale patimi, / căci cu Tine-au pătimit toate câte sunt, / Țiitor a toate cunoscându-Te”. Biserica întreagă suferă împreună cu Maica Preacurată, prin al cărei suflet „trece sabia” morții cu Trupul a Fiului Ceresc, împlinindu-se, astfel, proorocia dreptului Simeon (cf.Luca 2, 35): „Doamne, Maica Ta, pironit văzându-Te pe cruce, de amară întristare, sufletul ei s-a pătruns de cuie şi sabie”. Prohodul exprimă într-un mod ales teologia adâncă a pogorârii la iad a Domnului Hristos, care „deșertează” locașurile morții cu puterea Sa dumnezeiască, prefăcând suferința în bucurie și întristarea în nădejde: „În mormânt de Te-ngropi / Şi în iad de pogori / Dar mormintele, Iisuse, le-ai deşertat / Şi întregul iad, Hristoase, l-ai golit”. Tânguirea de îngropare se stinge ușor, căci începe să răsară bucuria și nădejdea sfântă a Învierii, ca trecere a tuturor oamenilor la „firea” cea nouă, la comuniunea de viață și iubire veșnică în Hristos cel Înviat cu Sfânta Treime: „În mormânt nou Te-au pus. Înnoind, Hristoase, firea oamenilor, prin Învierea Ta, după cum se cade unui Dumnezeu”. Mai mult, viaţa cea nouă şi veşnică care izvorăşte din coasta Mântuitorului Hristos se dăruiește lumii întregi: „Adormit Adam / şi din coasta lui-şi scoase moarte; / Tu dormind acum, Cuvinte-al lui Dumnezeu / lumii viaţă izvorăşti din coasta Ta.”
După strofele Prohodului se cântă binecuvântările învierii, ca mărturisire şi proclamare solemnă a Învierii Domnului, a biruinței asupra iadului, morții și păcatului. Sedelnele deniei, precum şi stihirile canonului exprimă imnografic legătura interioară dintre moartea şi învierea Mântuitorului Hristos. Mântuitorul Hristos a călcat „cu moartea pe moarte”, adică înainte de Înviere, are loc un eveniment în care tristeţea nu este înlocuită, simplu, de bucurie, ci ea însăşi se transformă în bucurie.
Sâmbăta cea Mare este ziua în care biruinţa încolţeşte chiar în interiorul înfrângerii, când se petrece însăşi moartea morţii noastre. Aceste înțelesuri duhovnicești sunt exprimate mereu, prin slujirea liturgică care devine pentru noi un „prezent” mântuitor. Marea Sâmbătă este, aşadar, ziua care exprimă în mod esențial legătura interioară, unitatea dintre Cruce şi Înviere, atât prin cântările liturgice, cât şi prin iconografia ei.
Tema învierii se descoperă mai departe prin prochimenul: „Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne mântuieşte pe noi pentru numele Tău. Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit şipărinţiinoştri ne-au spus nouă”(Psalm43,28.1) şi se prelungeşte în paremia ce cuprinde profeţia lui Iezechiel(37,1-14), despre oasele uscate: „oasele erau foarte multe şi foarte numeroase pe faţa pământului şi foarte uscate…”. Dumnezeu anunţă prin gura proorocului că nu acesta este destinul ultim al omului. Oasele uscate vor asculta Cuvântul Domnului şi morţii vor învia. Lectura profeţiilor s-a terminat. Suntem în aşteptarea împlinirii lor.
*
Jertfa pe Cruce a Mântuitorul nostru Iisus Hristos este, deci,icoana desăvârșită a Iubirii dumnezeiești iertătoare și mântuitoare pentru noi. Prin Taina Crucii, cadăruire totală șiascultare de Dumnezeu până la moarte (cf.Filipeni 2,8), Fiul lui Dumnezeu întrupat redeschide oamenilor ușile Împărăției Cerești, cele ferecate de neascultarea lui Adam cel dintâi.
Sâmbăta, se săvârşeşteLiturghia Sfântului Vasile cel Mareşi ne împărtăşim, înainte de Înviere, cu hrana Sfintei Euharistii, pentru că ne pregătim să ne împărtăşim şi în ziua Învierii. Dar, în seara zilei, nu se mai face nicio slujbă. Sâmbăta, Mântuitorul fiind cu trupul în mormânt, a coborât cu sufletul în iad şi a rupt legăturile iadului, scoţând de acolo pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi pe toți drepţii Vechiului Testament. Dacă după căderea primilor oameni raiul s-a închis, iată că Hristos l-a redeschis, şi ne-a dat nouă posibilitatea de a fi cu El în ceruri.
În icoana Coborârii la iad, rupând pecețile iadului,Îl vedem pe Mântuitorul prinzându-i de mâini şi scoţându-i din iad pe Adam şi pe Eva.
Să așteptăm în stare de tainică și smerită rugăciune și de nevoințe sufletești împlinirea celei mai mari biruințe de care ne facem părtași, prin Mântuitorul Hristos, minunata Sa înviere din morți. Să ne pregătim cu toții candela credinței din sufletele noastre ca să se aprindă din lumina sfântă și de viață dătătoare a Învierii, pe care să o păstrăm în toate zilele vieții noastre.
(sursa: mitropolia-ardealului.ro)
