La Sibiu a fost demarată, recent, o amplă campanie publică de strângere de semnături pentru reabilitarea mocăniţiei din Valea Hârtibaciului, anunţa deunăzi, www.digi24.ro.
Istorici, oameni de cultură şi localnici, împreună cu mai mute organizaţii neguvernamentale şi, fireşte, cu inimosul istoric Răzvan Pop, directorul direcţiei Judeţene pentru Cultură, se implică în acest generos proiect, vor ca şinele de cale ferată construite în urmă cu un secol să treacă din proprietatea CFR în cea a comunităţilor locale.
O mocăniţă lega, pe vremuri, Sighişoara de Sibiu. În lipsa ei, turiştii se plimbă ore în şir cu o drezină cu bănci din lemn, care poate transporta 16 persoane la o viteză de aproape 40 de km/oră. Poate, un altfel de… Trăsură care aminteşte, după propriile-i puteri, transportul de odinioară…
Ei bine, pe aici a circulat ani buni mocăniţa Văii Hârtibaciului, un tren destinat atât transportului de marfă, cât şi de călători. Însă în 2001 mocăniţa a fost trasă pe linie moartă de CFR, pentru că nu mai era rentabilă. Acum, un grup de tineri inimoşi încearcă să o redea comunităţilor din zonă.
,,Pe o cale ferată refăcută, care ar putea să susţină greutatea unei mocăniţe de genul celor care au fost odată, ai putea face pe lângă turism şi transportul localnicilor”, crede Mihai Blotor, preşedintele Asociaţiei ,,Prietenii Mocăniţei", citat de sursa amintită.
,,Vrem să convingem autorităţile zonale, Consiliul Judeţean Sibiu şi autorităţile de pe Valea Hârtibaciului să sprijine trecerea liniei din proprietatea statului, respectiv a CFR-ului, în proprietate locală”, afirmă şi Mihai Dragomir, preşedintele Asociaţiei „Mioritics”.
Demn de reţinut, principalii susţinători ai proiectului sunt localnicii, pe care îl leagă amintiri vechi de mocăniţa care făcea parte din tinereţea lor.
Cu gândul la ea, acum oamenii din zonă sunt convinşi că mocăniţa ar putea transporta cel puţin o sută de turişti la fiecare călătorie. Ceea ce ar însemna mai mult decât un simbol, ci şi sursa unui profit de sute de mii de euro.
Mocăniţă, mers de melc…
Ţărani – oameni simpli, curaţi de care îmi amintesc cu drag. Parcă vedeam dinainte fotografiile „sepia” cu oamenii aceia blânzi, vorbind ca dintr-o carte de învăţătură, fără vreun preţ, îmbrăcaţi şi acum în portul vechi, aliniindu-şi cusăturile artistice sobru, în alb şi negru, cum e datul prin Mărginime. I-am cunoscut mergând deunăzi cu trenul, spre Agnita.
Apoi, unul dintre „tovarăşii” de drum şi dezlegă glasul şi povesti, de parcă ar fi deschis un scrin: « Apoi, să vedeţi dumneavoastră, ce însemna să mergi pe drum e fier prin anii ’60 ! Eu făceam pe atunci naveta Sighişoara- Agnita, cu mocăniţa ! Făceam, boieri dumneavoastră, 42km în 6 ore! Puseseră colegii de drum un afiş în vagon, cu litere de-o şchioapă : « Nu culegeţi flori în timpul mersului ! » că aşa era de leneşă mocăniţa, săraca : puteai coborî să culegi flori din poiană, cât mergea dânsa ca melcul. Vara, câteodată, mai coboram şi mergeam pe lângă tren, să ne mai răcorim ori glumeam că ne-adunăm s-o împingem, să-i dăm bice, vorba ‘ceea ! Dar era tare frumos ! Uite-aşa, înceată cum era dânsa ! Nu tu hoţi, nu tu scandal şi nimeni pe-atunci nu mergea cu « naşu’ », că era ieftin. Eh. Amintiri… ».
