Erau pruncii, de demult, tinuti in brate de bunii lor. Nu erau crese si afterschool. Cu batranii mancau, din lingura batranilor mancau si din oala de pamant beau licoarea vietii- laptele abia muls. *(nu cereau musai daca au zis bine poezia la serbare sa-i duca tat-su la o pizza sau sa-i ia de la „gradi’- chair din clasa, daca se poate- cu limuzina!) Si cat se bucurau apoi, sa se scalde in soare printre spicele matasoase ori in livada sau in gradina, unde alergau desculti de le intra pamantul reavan pana-n vene si nu se mai temeau si nu-i mai indopa nimeni cu medicamente pentru imunitate… iar daca stranutau, li-i facea muma a batrana un sirop de muguri d ebrad ori de bujori de munte, si-apoi erau mai frumosi si mai vioi ca niciodata. Si, cum spuneau ai lor, de-atatea mere coapte, de-atat pita de casa si soare coborat in sanul lor, ami ca se faceau fartati cu ingerii din icoane de binecredinciosi ce erau si luare aminte la vorba de neclintit a alor mari.
Frumos mai era atunci, caci pruncii erau laolalta cu ai lor si frumos mai cresteau *(si cu respect!) in sanul ma-sii s-al bunei, in miros de busuioc si grana.