„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” (Tudor Vianu)
Din Bucovina, coboară, iată, praful de aur lunar către sufletele noastre, aducând, peste trecerea vremii, lumina ferice acelui mai mare poet român: MIHAI EMINESCU- LUCEAFĂRUL literaturii române.
Venind din universul folcloric şi căpătând ulterior accentele unei viziuni poetice care depăşea epoca, Poemul LUCEAFĂRUL a fost publicat întâia oară în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare ROMÂNIA JUNĂ din Viena, în 1883. A fost reprodus, în toamna aceluiaşi an, în revista CONVORBIRI LITERARE, pentru ca, în decembrie 1883, să apară în prima ediţie a Poeziilor lui Eminescu, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu.
Această plăsmuire poetică având dimensiunea geniului creator venea, la acea vreme, PENTRU TOATE TIMPURILE, ca un mesaj cu puternică sămânţă în folclor, dar şi ca rod trainic al viziunii poetuui asupra lumii. Atsfel, LUCEAFĂRUL avea să se constituie ca sinteză a liricii eminesciene.
Puţini ştiu, IZVORUL PRINCIPAL al capodoperei avea să fie un basm românesc cules de RICHARD KUNISCH, într-o călătorie pe plaiuirile noastre. Inspirat de acest basm, Eminescu va realiza numeroase variante, fiecare adăugând o coardă d emister şi frumuseţe, până la finalizarea ideii poetice care va marca punctul maxim al creaţiei sale.
Cu totul impresionat de poem, Alain Guillermon afirma că LUCEAFĂRUL este MOISE a lui VIGNY, tratat în stilul MIORIŢEI. Şi, în timp ce poetul francez trebuie să caute în Biblie ceea ce am putea numi suportul mitic al operei sale, poetul român află în folclorul propriei sale ţări un mit iniţial, cu totul înveşmântat în rezonanţă lirică.
Mircaolul e că o poemă filosofică a putut fi turnată în tiparul unui metru popular.
Mai mult. Ar fi de subliniat că, pentru cunoaşterea şi înţelegerea poemului, trebuie descoperit mesajul autorului însuşi, transmis într-o mărturisire de-a sa, în legătură cu LUCEAFĂRUL: „În descrierea unu voiaj în Ţările Române, germanul Kunischpovesteşte legenda LUCEAFĂRULUI. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegorice i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
