Azi, cand uneori cumparam de la magazin sau din supermrket paine “chioara”, cum zic unii, fara gust si umflada cu tot soiul de aditivi, sa ne luam un mic ragaz si sa RE-INVATAM ce e PAINEA si cum era ea plamadita… *(din pacate, prea arar se mai pastreaza toate astea)
“ În gândirea traditionalã, pâinea si colacul concentreazã o simbolicã în totalitate beneficã: bucurie, rodnicie, belsug, fertilitate, puritate. Înscrise pe o axã comunã, aceste semnificatii se acumuleazã într-o energie simbolicã pe care omul se strãduieste s-o capteze.
În obiceiurile populare traditionale, pâinea este adesea simbol al divinitãtii, ceea ce o detaseazã într-o posibilã ierarhie a reperelor simbolice în cultura popularã. Ea este identificatã cu anumite divinitãti în secvenþe ale obiceiurilor de Crãciun sau de Paste, de înmormântare sau de comemorare a mortilor, când pâine sau colaci, special modelati, primesc nume de divinitãti
(Crãciun, Dumnezeu, Maica Precista, Arhanghel etc.) si sunt oferiti ca ofrandã ritualã („jertfã“). Putem presupune practica de reprezentare prin aluatul de pâine a unor divinitãti (singurul aliment învestit cu aceastã calitate) ca fiind anterioarã crestinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui Iisus Hristos, precizând clar simbolismul ei.
Principalele faze ale îndelungatului proces de muncã al agricultorului încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credinta influentãrii magico-rituale a rodniciei pãmântului: în Bucovina se asazã o pâine pe plug sau pe prima brazdã trasatã; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul plugului“, o pâine sau un colãcel în formã de opt, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colãcel, pe ogor, în cornul plugului. În Moldova, începu-
tul aratului de toamnã este însotit de dãruirea de colaci sau pâine preparatãdin grâul obtinut la începutul secerisului.
Încheierea muncilor agricole si începutul celorlalte faze de muncã au drept simbol de asemenea, o pâine. În Transilvania, la ceremonia agrarã a cununii, când alaiul secerãtorilor intrã cu buzduganul în casã, trebuie sã gãseascã pe masã o pâine. În Oltenia, când se face prima datã pâine din grâul nou, se preparã un colãcel mic sau o pâine de care se leagã busuioc, sporis sau alte flori. Sunt scufundate în fântânã, dupã care se dau copiilor sa le mãnânce în credi-
nta cã „grâul va fi spornic si curat”.
Faza de pregãtire a preparãrii pâinii este marcatã de acte obligatorii – femeia trebuie sã respecte cu câteva zile înainte interdicþii sexuale si alimentare (sã tinã post), trebuie sã se spele, sã-si schimbe cãmasa si, mai ales, acoperitoarea capului.
Prima fazã a transformãrii fãinii în pâine, cernutul, respectã reguli specifice unui act ritual: el trebuie sã se realizeze dimineata în zori, „pe nemâncate“, în deplinã tãcere.
Aceleasi reguli priuind timpul ritual (zorii), starea de puritate cât si un anumit comportament se impun si pentru aducerea apei necesare – apã „care numai în aceste conditii capãtã valoare magico-ritualã: „apa neînceputã (uneori, „apa neînceputã“ este înlocuitã cu rouã).
Adãugarea sãrii, personificatã în unele credinte populare ca „mama lui Dumnezeu“ sau sfântã (numitã Sfânta dreptate), este de naturã sã mãreascã puterile magico-rituale ale pâinii.
Nu mai putin semnificativã este adãugarea fermentului. Simbol al fortei vitale, prin care aluatul capãtã viatã, „rãsare“, „înfloreste“, „creste“, fermentul învie coca- ea „dospeste“, devine „vie“. Coca reia, astfel, drumul grãuntelui semãnat care rãsare, înfloreste, creste, fiintã vie a cãrei dezvoltare este urmãritã cu atentie de cultivator.
Pe lângã unele formule de invocatie, „frãmântatul“ aluatului , „muncitul“ lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncitã“, cu atât valoarea ei spiritualã creste.
De observat cã aluatul capãtã conotatii rituale direct legate si de statutul
de vârstã al aceleia ce îl frãmântã. O fetitã micã pentru „turta ursitorilor“ (în sate din lalomita, Olt sau Dolj), o fatã mare pentru colacul miresei si o femeie bãtrânã pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstã ce îsi pun amprenta asupra virtutilor magico-rituale ale aluatului.
O anumitã tehnicã ritualã, bazatã pe gesturi si formule consacrate aprinderea cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou, stropirea cuptorului cu apã sfintitã, trasarea unei cruci imaginare la gura cuptorului, rostirea unor formule de invocatie- însoteste trecerea prin foc a pâinii (Marianne Mesnil numeste aceastã prefacere trecerea de la „crud“ de la „primitiv“ sau „sãlbatic“, de la „natural“ – la „cult“ n.n.).
La scoaterea pâinii, credinta spune: cuptorului trebuie „sã-i lasi ceva în schimbul pâinii sã nu rãmânã gol, de aceea se pun lemne în cuptor sau un blid cu apã sau doar se stropeste cuptorul cu apã” (R A Roman)
surse foto: Maria Ranf, Marcel Parau
