Fiii satului Arpasu de Jos obisnuiesc să praznuiasca asa cum numai ei stiu si cum au pomenit in neam, Adormrea Maicii Domnului dar si… reintoarcea acasa. E nescrisa lege: cinstind cele sfinte si pamantul natal, tiitorul atator amintiri si datini, pastratorul caselor, ulitelor, si ierbii care rasare mereu, mereu, in asteptarea jocurilor din batrani.
ASA E cand s-aseaza sarbatoare peste Arpas. Ca un nou rasarit, ca o noua poarta deschisa…
Si nu degeaba marturisesc: taran in Arpas as vrea sa fiu, sa simt ca ei, taranii astia frumosi de sa-i pui la icoana, lumina zilelor de vara si rugaciunea rostita in strai romanesc si calul ropotind de sub podoaba sarbatorii…
“Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii (…)Omul satului, întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg ; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta”- Lucian Blaga avea dreptate! “Din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă”… (“Elogiu satului romanesc”).
Sursa foto: Lazureanu Daniela
