“Credința. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent”. Vorbea un Puric. Artistul Dan Puric.
Ascultandu-l, privirea a luat-o razna si s-a oprit pe o fotografie de demult, cu tarani din Jina. Am regasit acolo linistea, rugaciunea, bucuria. Acolo, intre ei. Ia, “o caruta de tarani care au tinut in sah imperii” cum a grait Petre Tutea.
Urca la munte-mi zic, ca pe Golgota. Era un fel de ritual intre domestic si acel acum atat de absent drum initiatic, harazit de dinainte de vremuri… Erau toti si toate, cu prunci, cu cai, cu magari, cu merinde, cu toate ale lor. Mereau la padure sa taie lemne ori sa urce oile dupa dat. Nu porneau fara sa-si faca cruce si numai credinta ii tinea la atata truda, si drum, si greutati. (Li era suficienta mamaliga si colacul si apa de izvor si nu-si faceau case cu 5 caturi si nici biserici poleite de sa umbreasca soarele nu alta! Si nu-si faceau trei sau sapte cruci. Una! Ca la Dumnezeu nu insisti!
Tarani. Dintr-o dat’, mi se pare cuvantul asta cat lumea, cat universul. Peste tot, peste toate. Ba si ruda de sange cu credinta. Poate ca asa s-a nascut Romania…
sursa foto: Poiana Sibiului Satul Vlasinilor
