Un alt 23 februarie. La Miercurea Sibiului

Când nu-ţi cunoşti sau nu-ţi respecţi istoria, e ca atunci când arzi, din rea voinţă, fotografiile bunicilor şi părinţilor şi dai foc la casa părintească.

Haideţi să descoperim împreună ce se întâmpla demult, într-un alt 23 februarie… pe aceste meleaguri.

La 23 februarie 1869 are loc la Miercurea Sibiului/Reussmarkt/Szászszerdahely o Conferință națională a fruntașilor pol­i­tici ai românilor transilvăneni, la care se creează Partidul Național Român din Transilvania.

Președinte al partidului a fost ales Ilie Măcelar.( Ilie Măcelar sau Ilie Măcelaru (n. 30 aprilie 1822, Miercurea Sibiului – d. 1891, Sibiu. În calitate de tribun al Prefecturii a II-a, cu sediul la Sebeș, fost prins de trupele revoluționare maghiare, judecat pentru trădare și condamnat la moarte. Condamnarea a fost grațiată ca urmare a faptului că în timpul luptelor luase prizonier pe medicul șef al generalului Bem, care fusese rănit. Măcelar dispusese ca prizonierul să fie tratat și îngrijit bine, iar după vindecare l-a eliberat. Jozef Bem, dornic să se revanșeze, l-a grațiat și a ordonat eliberarea lui Ilie Măcelar, dându-i un bilet de liberă trecere până la Miercurea Sibiului. După revocarea măsurilor revoluționare, inclusiv anularea unirii Transilvanei cu Ungaria, Ilie Măcelar s-a stabilit la Sibiu, oraș devenit din nou capitala provincială a Marelui Principat al Transilvaniei. Acolo a activat ca judecător. În casa lui din Sibiu (actualul bulevard al Victoriei nr. 29) l-a găzduit și îngrijit în anul 1852 pe Avram Iancu, care dădea primele semne de boală. Ulterior a devenit jude regesc (președintele instanței) la scaunul Miercurii Sibiului, iar apoi deputat în Dieta Transilvaniei și în Parlamentul de la Budapesta).

Partidul Național Român din Transilvania militează pentru recunoașterea individualității Principatului transilvănean şi nerecunoaşterea integrării Principatului în regatul maghiar.
Pentru românii din Transilvania, menţinerea autonomiei însemna mai mult decât libertate, ea însemna identitate naţională.
Ca tac­ti­­că politică a partidului, se proclamă „pa­sivismul”, aceasta însemnând ca par­tidul să se abțină de a participa la lup­ta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar să continue lupta po­li­ti­că națională.

La 12 mai 1881 a fuzionat cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, în urma cărei fuziuni a rezultat Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria, partid care inițial a mers tot pe linia pasivismului și a colaborării exclusiv cu Curtea de la Viena, boicotând autoritățile de la Budapesta.

Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria a fost constituit la 7 februarie 1869 la Timișoara/Temeschwar/Temesvár/Темишвар. La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş.

Începand cu 1870, printre fruntaşii românilor din Transilvania încep să se distingă două tendite în legatură cu implicarea Austro-Ungariei în politica internă a Transilvaniei. În timp ce “activiştii” lui Andrei Şaguna cereau autonomia Transilvaniei şi egalitatea în drepturi cu naţiunile privilegiate în interiorul Coroanei şi avea încredere în sprijinul împaratului Franz Joseph, “pasivistii”, conduşi de la început de Ioan Raţiu şi George Bariţiu, visau la o Transilvanie cu iniţiative politice, doreau să-şi creeze propriile instituţii politice şi să-şi asume răspunderea pentru conducerea treburilor propriei naţiuni. Au acţionat prin promovarea idei în presă.

Se numeau “activiştii” şi “pasiviştii” datorită atitudinii lor faţă de dietă. Ideile celor două partide se puteau deduce din participarea celor doi la alegeri: “activistii”, în frunte cu Şaguna, participau la alegeri considerând că era singura modalitate de a îndrepta înspre bine soarta poporului român, “pasivişti”, în frunte cu Bariţiu şi Ioan Raţiu, nu acceptau ideea de a participa la alegeri pentru că asta ar fi însemnat ca sunt de accord cu integrarea Transilvaniei în Ungaria.

In baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu/Hermannstad/Nagyszeben (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod.

Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate.

Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar. După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti: libertatea presei, a întrunirilor etc.

În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât la începutul lui august 1914 să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR). La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec.

sursa,www.historia.ro