Nu-l puneti aiurea, la doua vorbe. Folositi-l cu luare-aminte si numai cand e chiar nevoie mare! E vorba despre “banalul” „zău”. Da, aşa este, îl folosim foarte des. Dar ştiţi sau macar banuiti ce radacini are? Ei bine, ‘zaul’ nostru provine dintr-un cuvânt latin, anume „deus”. Stiţi de înseamnă? „Dumnezeu”. Deci zău ar însemna “jur pe Dumnezeu”. Lingvistii si folcloristii sustin deopotriva ca expresia s/a impantenit in limbaj in chipul invocarii confirmarii din partea divinitatii.
Într-adevăr, folosind acest cuvânt, am făgăduit solemn în faţa unei alte persoane, invocându-l pe Tatăl Ceresc (care sprijinina, intareste, adevereste), pentru a susţine lucruri de cele mai multe ori… neînsemnate. Ca atare, “zău” ar trebui folosit pentru a susţine adevăruri absolute, lucruri sincere şi curate.
ZĂU interj. 1. (întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că… ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău= dimpotrivă, te asigur că…, vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă… 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus. (DEX)
