Mare cât o zi de post, la gâtul ei firav… Anost şi gri, şi… fără rost… Un craniu de metal medalion… ca o etichetă de adolescent neştiutor. L-am văzut azi şi mi-a sărit în ochi, înţepându-mă ca o arătare din aria urâtului. Stătea ca o piază rea la gâtul unei eleve din Sibiu. Oribilă imagine. Ea, suplă, înaltă, vădit dintr-o sferă a celor care merg adesea la concerte rock, îmbrăcată ca un fan împătimit, deşi venea de la cursuri, cu gâtul delicat spânzurat de craniul imens care i se balansa morbid pe decolteu. Ce să-i zici?! Adolescenţii… dar parcă asta întrecea orice. Oricât de fan rock sau filme horror ai fi, ca fetişcană să mergi cu mumia aia la gât- la şcoală, pe stradă, la bar… Parcă făcea reclamă la moarte, nu alta!
Oare… pentru ce şi în ce măsură ne-am îndepărtat tinerii de bunul simţ, de cultură, de măsura lucrurilor, de aroma ideii de artă şi frumos…? Oare ce poate gândi o copilandră care poartă zgardă cu un craniu imens la gât? Ce aspiraţii are, ce iubeşte, ce materii preferă la şcoală, ce vrea să devină, cum îşi va creşte la un moment dat, copiii? Nu cumva… e alături cu drumul? Dascălii, părinţii, nu văd? Sau libertatea întoarsă pe dos, libertinajul, abisul unor gânduri fără control pun stăpânire pe tot mai mulţi tineri, profitând de neputinţa şi indiferenţa noastră?
