Va scriu toate astea pentru ca nu le pot tine doar pentru mine… Sunt mai mult decat vorbe. Sunt bucati de lumina, mari cat inima unei romance… numai buna sa o iei asa cum e si s-o asezi la icoana, cuminte, si din cand in cand sa iei din invatatura ei, ca ti-a fi bine…
Într-o seara am vorbit la telefon cu doamna Maria Sterp, poeta Marginimii, despre care v-am mai scris. Cand vorbesti cu un asa OM, si noapte cat de adanca ar fi, se face lumina, de parca intr-o gutuie un inger de sus s-ar aprinde, sa te calauzeasca si sa-ti tamaduiasca toate durerile… Mi-a povestit cum nu-i i-e teama de iarna si de vremea rea, “caci odinioara grele mai erau iernile, dar Domnu’ le-o dat dupa rost pe toate si cu rugaciune si cu incredere, cu foc in soba si cu sarbatori cu rost trec toate cu bine…” . Mi-a povestit si cum “vremea asta de stat in casa ii buna de scris, de vers si poveste, ca gandul n-are hodina niciodata” si cum tare ar mai vrea sa coboare vreodata din munte si sa mearga asa, in strai romanesc la slujba, la catedrala, la Sibiu, ca a vazut dansa ca si la oras, la noi, oamenii inca mai respecta hainele batrane, dar ca sa dea si dumneaei, dupa putinta, lectie la tineri, ca sa se intoarca la datul stravechi, la truda celor din vechime care-or last asa minuni, precum e straiul stramosesc care n-are drept sa se piarda”. Si mult mi-a povestit si cu lumina, de mi s-a pus gandul la tors si s-o facut seara sarbatoare in vorbele sale. Si cand sa incheie, si sa imi dea batraneste binecuvantare, o staruit: “Apoi asta ni-i, sa nu uiti: straiul vechi, romanesc ni-i cartea de identitate”. Un ton bland, dar clar si inalt ca un zid de cetate. Mi sa pus la inima ca un imn si asa am adormit cu gandul la vorba asta pe care n-aveam cum sa nu vi-o impartasesc…
Daca ar fi toti romanii ca doamna Maria Sterp, am fi cei mai fericiti oameni de pe pamant si nimic nu ne-ar durea…
sursa foto: Maria Sterp
