Vremea colindelor a sosit. Traditia a instapanit ca, incepand din seara de 5 decembrie, copiii, feciorii si uneori batranii sau fetele sa porneasca bunul colind, ca sarbatoarea sa se astearna peste toti cu rost si har, cu adapost de bucurie, cu folos…
Haideti sa aflam cate ceva d-ale colindelor…
Intr-o clasificare simplista, colindele se impart in laice si religioase. intr-o tipologie complexa colinda devine un gen amplu si diversificat: I. Colinde protocolare II. Cosmogonice III. Profesionale IV. Flacau si fata V. Familiale VI. Despre curtea domneasca VII. Edificatoare si moralizatoare VIII. Biblice si apocrife IX. Colinde-balada X. Colinde-cântec (dupa M. Bratulescu, 1981).
Terminologie
“Termenul transilvanean dominant – care s-a adoptat si de catre folcloristica – este cel de colinda; partea de nord-vest a Transilvaniei utilizeaza termenul corinda, care se mai intâlneste incorporat doar refrenului in zona Sibiului, dar si in Zarand, Muntii Apuseni. Termenul colind cunoaste o mare raspândire in Muntenia si Dobrogea. Tara Lovistei foloseste pe alocuri termenul colindec” (M. Bratulescu, 1981).
Etimologie
Termenul mai vechi, corinda, provine din lat. calendae, prin care romanii numeau primele zile ale fiecarei luni. Calendae Ianuarii, care marca si inceputul noului an administrativ, se sarbatorea de catre romani cu un fast deosebit. Potrivit istoricilor, manifestarea avea un puternic caracter augural: se practicau urari de sanatate si belsug, se scruta viitorul prin divinatii, se schimbau daruri. (M. Bratulescu, 1981). “Si azi, dupa atâtea valuri de secule, imnurile si cânturile saturnale se mai aud in Dacia, in noaptea Craciunului, sub numele de colinde, in care ideea de opulenta, de viata patriarhala si religioasa apare amestecata cu ideile de felicitare, predominante in imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie” (G. Dem. Teodorescu, 1874). Aceiasi etimologie e sustinuta si de P. Caraman (1931), cu precizarea ca anterior saturnaliilor (care cadeau iarna), intr-o epoca timpurie Anul Nou era serbat primavara, in cinstea zeului Mars, pe atunci ocrotitor al agriculturii. Asa se explica incantatiile refrenelor de tipul “Florile dalbe, flori de mar”, care “trimite direct la calendarul roman dinaintea reformei, când anul nou se serba primavara” (V. Kernbach, 1989). Dupa M. Bratulescu si V. Kernbach, termenele derivate in diverse limbi au aceiasi sursa latina: chalendes la francezi, koleadka la rusi (cu variantele apropiate ale altor popoare slave), kolendre la albanezi. M. Bratulescu este de parere ca cei doi termeni românesti – corinda si colinda – s-au format independent: “Slavul colenda, derivat si el din calende si patruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericesti slavo-bizantine, a influentat forma mostenita de români direct din latina. Termenul astfel obtinut, «colinda», a restrâns aria de circulatie a formei mai arhaice, careia in buna parte i s-a substituit.” (p. 15). ■ Studii. A. Marienescu (1859), Poezia populara. Colinde; G. Dem. Teodorescu (1879), Notiuni despre colindele românesti; Ovidiu Birlea (1969), Colindatul in Transilvania; P. Caraman (1931), Substratul mitologic al sarbatorilor de iarna la români si slavi; M. Pop (1976), Obiceiuri traditionale românesti; T. Herseni (1977), Forme stravechi de cultura populara româneasca; etc. (sursa http://dorinstef.blog.com/ )
*Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului „ler” (caruia I s-au dat diferite interpretari). Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca „se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci” dupa cum ne aminteste Adrian Cocosila). Cu toate acestea, sunt acum zone intregi- in special in jurul capitalei si in judetele din Muntenia, unde abia daca mai zaresti doi trei copii sau tineri colindand, si care, din pacate, canta texte care nu mai au nimic traditional in ele…
*Interesant de remarcat, colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.
Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai (denumirea s-a pastrat pana azi). Sunt impartiti pe cete sub conducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: „ca-i mai buna a lui Craciun.” E datina ca pitaraii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in maini.
Sursa foto: jurnalul.ro, www.e-cultura.info
