Opíncă (opínci), s.f. – 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată de piele dreptunghiulară legată cu fîșii de piele. – 2. Clasă țărănească, țărănime. Sl. opinuku „încălțăminte”, din sl. opęti, opiną „a acoperi” (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 513; Cihac, II, 228; Meyer 315; Conev 84), cf. sl. opanica „talpă”, bg. opinak, opinci, sb., cr., slov. opanak, ceh. opanky, rus. opanka, alb. opingë. Ipoteza unui sl. *opęka (Byhan 324) nu pare necesară. – Der. opincar, s.m. (producător de opinci; țăran), cu suf. -ar (der. din bg. opinčari, sugerată de Conev 75, nu-i posibilă); opincărime, s.f. (clasa țărănească); opincărie, s.f. (atelier, prăvălie de opinci); ochincea, s.f. (gențiană, Gentiana cruciata), pornind de la pron. patalizată a lui -pi- › -chi-, proprie Mold. (Philippide, Principii, 97; după Tiktin ar fi o deformare populară a lui gențiană) (DEX).
“Domnule, eu am purtat opinci. De regula, opincarii sunt oameni cinstiti, care n-au bani sa-si cumpere pantofi. Am intalnit intelepti in opinci, am vazut prosti cu joben si monoclu” marturisea, la un moment dat, cel mai mare sculptor roman- Constantin Brancusi.
Opincile… cat povesti, cati pasi… cate picioare… cati romani. Opincile nu sunt si n-au fost un accesoriu al sarmanilor, in sensul piorativ. Ele au fost semnul distinctiv al taranului incaltat in piele de animal, ‘puntea’ dintre pas si tarana. Legatura dintre om si pamant. Opincile au nascut un mestesug, o traditie si ne-au dus taranii prin lume. Badea Cartan, Brancusi si-atatia altii.
Opincile ţărăneşti erau făcute dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojiţelor. Vechimea lor este indicată şi de numărul mare de expresii care au intrat în vorbirea autohtonă. A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) înseamnă a păcăli pe cineva sau a-l trage pe sfoară, dar şi a face pe cineva de ruşine. Expresia „c-un pantof şi c-o opincă” înseamnă a fi luat prin surprindere. „A umbla cu opinci de fier” înseamnă a umbla mult. „Pe unde şi-a spart dracul opincile” este echivalent cu departe. A călca (pe cineva) pe opinci înseamnă a jigni pe cineva. Opincă în sensul colectiv înseamnă ţărănime. „De la vlădică până la opincă” este expresia care denotă un colectiv din toate clasele sociale.
PROVOCAREA SECOLULUI TRECUT
În 1910, patru studenţi români – Paul Pârvu, Alexandru Pascu, Gheorghe Negreanu şi Dumitru Dan – au făcut ocolul Pământului. În opinci! Voiau să simtă pământul, precum, odinioară, Badea Cârţan.
Vara lui 1908. Touring Club de France, agenţie de sport şi turism din Paris, lansează o provocare: cine parcurge 100.000 km pe jos, ocolind Pământul cu mijloace materiale proprii, va primi 100.000 de franci francezi.
Anunţul pune pe gânduri pe patru tineri de 19 ani – Dumitru Dan şi Paul Pârvu, studenţi la Geografie în capitala Franţei, şi pe Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, de la Conservatorul din Paris, care munceau cu ziua ca să câştige bani pentru studii şi întreţinere. Dumitru Dan îşi convinge camarazii să se înscrie în cursă. Itinerarul era la alegere, dar aprobat de Touring Club, certificări vamale şi ale autorităţilor locale care să probeze parcursul, plecarea din capitala ţării de origine, costurile- suportate de participanţi.
Peste 200 de visători se înscriu în cursă; singurul itinerar acceptat e cel al românilor. Dumitru Dan, liderul grupului, pune condiţia ca timp de doi ani să fie lăsaţi să se pregătească în ţară. Nebunia ocolirii globului pământesc, de la expediţia lui Magellan în 1521, se împlinise în mai toate felurile. Venise rândul românilor, dar pe jos! Recordul vremii îi aparţinea italianului Armando Louy, care străbătuse 50.000 km într-un deceniu. Cei patru români îşi propun dublul distanţei – şi în doar şase ani.
În pregătirea lor, cei patru se specializează în cartografie, meteorologie şi etnografie. Fac studii geografice şi de medicină. Vorbeau deja franceza şi germana şi fiecare se apucă de învăţat o altă limbă.
Merg zilnic 45 km pe jos, în condiţii diverse. Învaţă sute de cântece şi dansuri populare româneşti şi se experimentează în cântatul la fluier şi acordeon: „Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci să cunoască şi lumea românii! Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”, propune Dan. Banii pentru hrană, transport şi taxe aveau să-i obţină cu mii de spectacole, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor până la Casa Albă.
Daca vreodata ajungeti la poarta vreunuia dintre prea putini opincari ramasi sa infrunte timpul, ori ii intalniti pe la targuri mestesugaresti, nu va dati in laturi sa le cumparati opincile. Si sa le purtati. Asa, de culoarea pamantului, scartainde si moi, au atatea povesti sa va spuna…