Ca oameni liberi din cele mai vechi timpuri și mai apoi „cătane împărătești” care s-au bucurat de numeroase privilegii, racovicenii s-au deosebit întotdeauna de locuitorii satelor învecinate datorită:
- Selecției riguroase făcută cu ocazia înrolării lor ca grăniceri. Potrivit canoanelor militare, grănicerii trebuiau să aibe o înălțime de peste cinci „urme” de Viena(cca. 1,58m), să fie chipeși și lipsiți de defecte fizice.
- Primenirii întregii populații, cauzate de masivele expulzări a celor ce nu doreau înscrierea în regimentul de grăniceri și a repopulării satului cu locuitori din alte zone ale Transilvaniei.
- Reglementării căsătoriilor în rândul grănicerilor
- Asta spun istoricii, etnologii și o recunosc și bătrânii de azi ai Racoviței sibiene- sat ales… (n.r. Prima atestare documentară a satului a fost descoperită într-un act de danie al voievodului Ioan de Hunedoara din 22 mai 1443. Satul este menționat pentru prima dată în documentele bisericești în 8 iulie 1647, într-un act prin care Gheorghe Rákóczi I îl numea pe popa Ion din Țichindeal protopop peste 17 sate din jurul Sibiului, printre care s-a numărat și Racovița. Bogata istorie a satului este legată în principal de înființarea graniței militare transilvănene de către împărăteasa imperiului Maria Terezia în 1765, Racovița făcând parte din Compania a VII-a a Regimentului I de Graniță de la Orlat).
Ei bine, dincolo de istoria locală propriu-zisă, care se întinde hăt, în vremuri cu cetăți și legende imemoriale, demne de luat în seamă sunt și… filele ce privesc, de-a lungul vremii… starea sănătații populației Racoviței.
Ei bine, nu-i de trecut cu vederea că frecvent se întâlneau în sat epilepticii, cretinii(gușații), surdomuții, tradiția orală consemnând în mod plastic adevărul potrivit căruia: „Măi demult, aproape la fiecare casă era câte-un prost”. Primele mărturii directe despre starea sanitară a racovicenilor apar din timpul graniței militare când grănicerilor și familiilor lor li se acordau asistență medicală gratuită, prin intermediul personalului sanitar al companiei sau chiar al regimentului. La nivelul companiei, personalul sanitar era format dintr-un felcer(subchirurg) și de către o moașă, „diplomată”(atestată), ambii fiind plătiți din „lada companiei”.
Un rol major îl aveau moașele (femei zdravene la minte si trup, cu har și râvnă, numai bune să-ți puie mâna la rană ori s-aducă pe lume pruncii de parcă erau făcute din zamă d eîngeri și aluat de doftor, cum zic bătrânii…). Aceste… femei cu har se recrutau din rândurile „grănicereselor”, pregătirea lor profesională făcându-se la Cluj. Prin poruncă împărătească acestea erau obligate să asiste toate nașterile de pe raza companiei, primele moașe cunoscute fiind, cum atestă documentele vremii, Ana Șoneriu (1824), Ioana Mărgineanu și Ana Filip Trif după anul 1837.
În perioada graniței militare s-au reglementat regimul înmormântărilor, al carantinei, problema „ultoirii „(vaccinării) copiilor, a protejării femeilor lăuze și a interzicerii avorturilor.
O dată cu desființarea graniței militare, asistența medicală a început să fie asigurată de către „fisicii „(medicii) cercuali care vizitau satul în mod periodic și în special școlile unde eliberau cunoscutele ” vizirețepte „. În trecut, cazurile mai grave erau îndreptate spre spitalele din Sibiu, când bolnavii transportați cu căruțul sau cu sania decedau de cele mai multe ori pe drum.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, moașelor „comunale” li s-au alăturat și cele „particulare”, școlite la Sibiu dar nesalarizate de către sat, cum au fost: Maria Ivan, Sanda Haiduc, Ana Șerban, Maria Lungu, Maria Aleman și Susana Șoneriu. În 1886, existau două moașe comunale care erau plătite cu câte 12 florini pe an.
După anul 1900 au fost moașe „comunale”: Ana Bobanga și Maria Dănilă, iar ca „particulară” Ana Cîndea(mai apoi Drăgoiu) cunoscută și sub numele de „Moașa Lupii” (in foto, impreuna cu mama sa). În perioada 1926 – 1936, în sat și-a desfășurat activitatea și o „soră de ocrotire” în persoana Dorinei Olaru, soția notarului Ioaneș Olaru.
Concret, până în primăvara anului 1944, Racovița a fost arondată dispensarelor medicale din Avrig sau Tălmaciu, periodic medicii acestora dădeau consultații pacienților în cabinete improvizate, fie în sălile de clasă a școlii generale, fie într-o încăpere a Sfatului Popular.
Așa cum precizează un documentar publicat de ro.wikipedia.org , începând cu anul 1965, la parterul clădirii care adăpostea organele puterii locale de stat s-a amenajat un dispensar medical și o farmacie. În 1981 dispensarul s-a mutat într-o clădire nouă construită din contribuția racovicenilor.
sursa foto: wikipedia.org
