România deține titlul de țara cu cea mai mare producție de gaze din Uniunea Europeană. Totuși, acest titlu nu ține de cald atunci când temperaturile scad sub pragul critic de -12 grade Celsius.
Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), trage un semnal de alarmă privind o vulnerabilitate structurală a sistemului energetic național: lipsa de elasticitate. Diferența dintre a avea gaze în statistici și a avea gaze în rețea devine, în zilele geroase, diferența dintre confort și criză.
Capcana „Elasticității”: De ce nu ne ajung gazele din depozite?
Problema fundamentală nu este lipsa resurselor anuale, ci debitul orar. Sistemul energetic intră într-o zonă critică atunci când consumul intern sare de 57–58 milioane mc/zi, la care se adaugă tranzitul necesar pentru Republica Moldova (6–7 milioane mc/zi).
În acest scenariu, România se lovește de trei limitări fizice:
Producția internă este constantă și nu poate fi „turată” peste capacitate.
Depozitele de înmagazinare au o limitare tehnică: pe măsură ce se golesc, presiunea scade, iar viteza de extracție se reduce.
Importul rămâne singura supapă „elastică” ce poate acoperi deficitul instantaneu.
„Depozitul nu funcționează ca o găleată din care torni oricând vrei, oricât. Paradoxul sistemului este simplu și dur: exact când e mai frig și ai nevoie de maxim, depozitul îți dă tot mai puțin în fiecare zi.” – Dumitru Chisăliță, Președinte AEI
Dependența de Ungaria: O realitate operațională, nu politică
În contextul valului de ger din ianuarie 2026, realitatea din teren a contrazis retorica independenței energetice totale. Furnizorii din Ungaria au oprit tranzitul dinspre Turcia și au început să exporte gaze proprii către România. Fără această manevră, menținerea presiunii pentru consumatorii din România și Republica Moldova ar fi fost sub semnul întrebării.
Deși sintagma „suntem la mâna Ungariei” poate părea exagerată, ea ascunde un adevăr tehnic:
Ruta de import dinspre Bulgaria (Negru Vodă) este adesea utilizată la peste 94% din capacitate.
Ungaria devine, astfel, singura direcție care poate oferi debite suplimentare (acea „poartă” de echilibraj) necesare funcționării sistemului.
Scenariile de risc: Cât ne costă „salvarea”?
Dependența de importuri în vârf de sarcină nu vine doar cu riscuri de aprovizionare, ci și cu costuri uriașe. AEI identifică două scenarii majore:
A. Scenariul prețului dureros Nimeni nu face caritate energetică iarna. Orice metru cub de gaz importat suplimentar vine cu un „preț de urgență”, costuri de transport și riscuri de piață. România ajunge să se echilibreze prin cea mai scumpă metodă posibilă.
B. Scenariul blocajului tehnic sau politic Chiar și fără rea-voință politică, țările vecine pot institui limite. În perioade de ger extrem, fiecare stat își prioritizează propriii consumatori.
Congestiile de rețea;
Limitele operaționale;
Deciziile de securitate internă ale vecinilor pot opri robinetul exact când România are cea mai mare nevoie.
De la independență la autonomie energetică
Lecția acestui episod de iarnă este clară: România trebuie să își reevalueze strategia. Nu este suficient să avem resurse în pământ dacă nu le putem livra instantaneu.
Soluția propusă de specialiști este trecerea la autonomia energetică. Aceasta înseamnă capacitatea de a acoperi consumul critic în situații de criză din infrastructuri controlabile intern, fără a depinde de importuri volatile. Pe scurt: securitatea nu înseamnă doar „am de unde cumpăra”, ci „pot funcționa chiar dacă nu pot cumpăra”.
