Sania lui Moş Crăciun, trasă de un iepuraş. Pe tărâmul Avrigului de altădată…

Ca de fiece data, la moment de mare praznic, neobosita odihnitoare a poveştilor şi tradiţiilor de odinioară din Avrig, doamna Maria Grancea, bibliotecarul orasului, ne împărtăşeşte o amintire dragă. Crăciunul altor vremi, cu iepuraşi, dar şi lupi uriaşi, vise şi cozonaci…

„Mi-e dor de sărbătoarea din copilărie,

Când mirosea a cozonac pe fiecare stradă,

Când toate ajunurile aveau zăpadă

Şi noaptea era Taină iar ziua bucurie.

Noi copiii asteptam Craciunul cu un fior de teama si de bucurie in acelasi timp stiind ca este un timp magic in care tot ceea ce facusem/spusesem pe parcursul anului va fi socotit si apreciat sau criticat. Asteptam pe Mos Craciun cu dorul unei aventuri (a sa) pe care noi o intuiam si o descriam in gand ca fiind teribila, prin nameti uriasi, vanturi furioase si geruri napraznice si incununata de marea victorie a sosirii sale cu bradutul intact si sacul cu daruri nestirbit de nicio lipsa.

La noi Mosul venea din Avrigel cu sania mesterita din toamna si trasa de un iepure daca era zapada sau de un cerb alb, daca era gheata, in calea lui alerga un lup alb, urias, ca nu cumva lupii, suparati ce li se incheiase anotimpul, sa pofteasca la cerbul sau iepurasul mosului.

Mosul se stabilea in Avrigel inca din toamna dupa ce gospodarii coborau oile si stana ramanea goala, ultimul baci lasa acolo un sac nou pentru daruri, un cojoc de oaie si o caciula de miel sa-i tina Mosului de cald, atunci Craciunul cobora din cer si se apuca de treaba: repara stana, aducea lemne si incepea sa mestereasca sania. In fiecare zi facea cate un drum prin padure pentru a cauta bradutii ce urmau sa fie dusi la copii, agata in bradutii potriviti un fir de lana alba pentru a-i recunoaste atunci cand va veni vremea.

Bunicul imi spunea ca intr-un an se nascusera atat de multi copii incat mosului nu i-a ajuns lana pentru a insemna bradutii asa ca a inceput sa-si tot ia cate o suvita din barba pana a ramas span, de aceea a fost nevoit sa ceara, cand a intrat in sat, un caier de lana pentru a-si pune barba ca sa-l recunoasca cei mici. Pentru ca nimerise la o casa saraca gospodina n-a avut lana si i-a dat un fuior de canepa, asa ca Mosul nostru venea imbracat cu cojocul din blana de oaie, caciula de miel si barba din fuior de canepa, iar sacul era asemeni celor cu care bunicul ducea porumb la moara: din lana si canepa cu semnele gospodarului pe el. SE vede treaba ca bunica era cea care tesea sacii mosului de aceea intotdeauna sacul avea semnele ei.

Stiam ca daca este senin putem vedea, undeva in directia muntelui Suru, luminita de la stana Mosului si mai stiam ca acolo, in Avrigel, sacul se umplea, incet incet, cu ceea ce Mosul credea ca meritam. Ne straduiam uneori, in serile senine din apropierea Craciunului sa deslusim o luminita si priveam spre paduri pana cand ne usturau ochii. Se mai laudau unii copii ca au vazut lumina, ba mai mult ca se si misca, asa ca sigur Mosul era acolo, dar nu erau intotdeauna crezuti. Mai povestea cate un batran ca l-a intalnit pe Mosul cautand braduti prin padurie, iar noi copiii il ascultam cu sufletul cat puricele şi ochii mariti de curiozitate, dar batranul nu dadea amanunte şi lasa taina sa ne cutreiere visele din fiecare noapte.

Mai stiam ca Mosul este suparat pe Maiestre inca de cand ii pocisera calul cu corn de argint in frunte si in fiecare iarna le pedepsea sa simta raceala zapezii inghetate sub talpi, in timpul dansului din poienita, pana le sangerau degetele, obligandu-le sa danseze pana cand el se intorcea din sat şi urca in cer, ne infioram gandindu-ne cum este sa dansezi cu picioarele goale pe zapada inghetata, atunci il simteam pe Mosul mai aproape de noi, mai prieten si desenam un cal alb cu corn stralucitor in frunte, asa cum fusese al lui, puneam desenul in geam sa-l vada Mosul cand trece noaptea peste sat si adormeam fericiti ca putem si noi sa-i facem un dar, visam cai albi cu corn de argint in frunte si zane stravezii inghetate in poieni.

Ajunul Craciunului aducea miros de cozonaci, sunetele zurgalailor de la caii feciorilor ce umblau dupa lemne, Steaua si nerabdarea cu care asteptam seara cu tot noianul ei de minunatii: colindul feciorilor, luminile din curti si mai ales Mosul.

Era mare mirare cum Mosul reusea sa strecoare in casa bradul impodobit fara sa piarda nimic din el, fara sa lase nicio urma ( pe vremea aceea Mosul aducea bradul) tot asa era de mirare cum reusea sa indese in sanie toti bradutii pentru toti copiii fara s-ai smotoceasca, stia intotdeauna momentul in care sa vina ca nu cumva sa se nimereasca odata cu ficiorii si nu era niciodata grabit. Banuiau copiii ca Mosul oprea cumva timpul in loc pentru ca noaptea sa fie destul de lunga sa-i ajunga dar n-a reusit niciunul sa stea treaz ca sa demonstreze acest lucru. Mai cautau copiii prin zapada ca sa stie daca Mosul venise cu sania trasa de iepuras sau de cerb dar Mosul stia sa nu lase niciun fel de urma iar copiii ramaneau nedumeriti si taina Mosului nedescoperita.

Mai povestea cate un batran ca-l ajutase pe Mosul garbovit sa coboare sau sa urce in sanie si ca-i carase sacul ori bradul sau, mai de mirare, ca-l intalnise pe drumul spre Avrigel cand se intorcea in dimineata de Craciun obosit si flamand iar copiii ascultau cu ochii mariti de uimire si intrebarea : „oare ce mananca Mosul ?” le chinuia imaginatia de cate ori se asezau la masa. Mai era cate o intrebare la care nu aveau raspuns copiii, daca mosul mai ramanea in Avrigel dupa Craciun sau suia in cer sa astepte toamna urmatoare, si mai ales… ce facea cu sania? Atunci toti isi propuneau sa urce la vara la stana. Dar pana la vara mai era mult, acum era Craciunul care trebuia trait si simtit cu toata bucuria care incapea un sufletul lor”.