A fost o data ca niciodata, o batranica tare inteleapta si cu inima ca o paine abia scoasa din cuptor, care traia undeva, departe, intr-o padure, pe calea din dreapta Domnului, las rascruce de vremuri si cu gradin aplina de flori si de copaci de le uitase biata numarul anilor…
Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiței Venera, s-a consacrat ca un personaj important din mitologia românească, legat inițial de a șasea (astăzi a cincea) zi din săptămână, în latină Veneris dies, în italiană venerdi, în franceză vendredi, în română vineri. Totodata, ea este o prezenta vie in basme precum „Fata babei si fata mosneagului”, „Harap Alb”, dar si in multe dintre basmele populare.
Majoritatea istorisirilor populare românești o figurează ca o „vădană, rea și năpăstoasă care nu îngăduie gospodinelor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le”. Pentru că în viziunea populară, ziua începe din seara de dinainte, Sfânta Vineri bântuie casele începând de joi seară, „cam de când începe preotul slujba vecerniei”. Prima atestare a existenței acestui personaj este prezentă în scrierile arhiepiscopului Bandinus.
Povestirile legate de Sfânta Vineri sunt asemnătoare din Bucovina și până în Oltenia și se referă la pedepsirea unei gospodine care se apucă de treabă vinerea, dar este întreruptă de o „babă, așa de hâdă de-ți venea să fugi în toată lumea, să n-o vezi”. Baba se oferă să facă treabă în locul femeii care cuprinsă de frică, cere ajutorul cuiva, vecină sau rudă. Femeia este învățată să distragă atenția Sfintei Vineri prin anunțarea unui dezastru care ar implica-o și pe babă („Vai, cum ard munții unde șade Sf. Vinere, ca le-au dat foc zmeii paraleii!”). Apoi ea trebuie să întoarcă vasele cu gura în jos pentru ca acestea să nu răspundă la poruncile Sfintei Vineri rămasă în afara casei după diversiunea creată de femeie. Singurul obiect care poate răspunde este opaițul uitat cu fața în sus, dar și acesta atunci când sare de pe poliță se sparge. Femeia scapă asfel nepedepsită de păcatul de a fi lucrat vinerea, nu înainte însă de cântatul cocoșului și nici fără a i se reaminti: „Ai scăpat acum, dar n-ai să-mi scapi altă dată!”. Aceste istorisiri sunt foarte asemănătoare celor despre strigoi, unde la fel obiectelelor le este poruncită înlesnirea accesului moroiului în casă, dar niciunul din obiectele strigate, în afara opaițului uitat cu gura în sus, neputând răspunde. De asemenea spiritul dispare la auzul cântecului cocoșului.
O altă tradiție ceva mai nouă asociază numele de Sfânta Vineri, Sfintei Parascheva numele căreia în greacă înseamnă vineri. Aceeași evoluție o putem observa și la popoarele slave unde zeiței destinului Мокошь i se asociază Pyatnitsa, adică vineri.
Multi folcloristi sunt de parere ca avem de a face cu o divinitate duala din mitologia romaneasca – un personaj sau confuz, sau avand doua ipostaze, sau reprezentand de fapt doua personaje diametral opuse – unul benefic, altul malefic, confundate intre ele in traditia folclorica; totodata, se observa un transfer de trasaturi si atribute asupra Sfintei Vineri de la Sfanta Miercuri. Sfanta Vineri provine din cultul zeitei romane Venus (dupa acuz. Sanctam Venerem), raspandit in Dacia Romana; totusi, acest cult s-a pastrat, foarte vag, un adstrat de superstitie populara si de crestinism folcloric, modificat si acesta de influente slave din est si din sud, ducand la personajul dual cunoscut din folclorul mitologic romanesc.
Asa cum sustine Victor Kernbach, exista corespondente partiale intre Sfanta Vineri si unele personaje din mitologia… slava (Paraschiva-Vinerea), care continua, in perioada crestina, vechile atribute ale zeitei Mokosi din panteonul slavilor rasariteni, ca si Petka paleo-bulgara, de unde a patruns si in folclorul romanesc periferic Sfanta Petca.
Vinerea, de obicei, se tine post sau chiar post negru, cu exceptia primei zile de vineri de dupa Pasti, cand traditia a instapanit sarbatoarea Izvorului Tamaduirii.
