Ioan şi Traiana sunt din Şercaia. Sunt plecaţi în Germania din 1986 (el lucrează al o fabrică de componente auto, iar ea ca educatoare, la un cămin de copii orfani). Dar numai „pe jumătate”, cum le place să spună. Şi asta pentru că la sărbători- de Crăciun, de Paşti şi de sfântă Mărie Mare vin mereu în România *(inainte de 89 nu puteau veni si plangeau la fiecare sarbatoare). Chiar dacă nu mai au părinţi şi nici cine şie ce rude, vin pentru că marile praznice nu le pot petrece decât pe pământ românesc, cu puţinii prieteni care le-au rămas: la Sibiu, la Sâmbăta de Sus şi, în plus, la fiecare întoarcere nu le lipseşte din agendă slujba la Mitropolie sau la una dintre vechile biserici din Ţara Oltului sau din Mărginime. Numai aşa trăiesc spiritul sărbătorilor.
Tot astfel, de când au plecat, ajunul Bobotezei îl petrec, cu precizie de ceasornic, într-o autogară din Sibiu. „Întotdeauna venim cu puţine haine la noi, să nu ne hurducăm făr’ de rost, că de fiecare dată, plecăm de-aici ca hamalii: cu sarmale, cu caltaboşi, cu şoric, cu slană, cu răci, tobă, vinete umplute, gogoşari umpluţi cu varză murată şi chiar cu borcane cu dulceaţă pe care Traiana le împarte generoasă cu copiii de care grijeşte. Într-un an, le-o dus un cârnat lung şi bun de la prietenii de la Sâmbăta, făcut special pentru ei, şi cozonaci cu mac de s-or lins pe degete, că minune mare li s-o părut. Dar fără bucate din astea nu e sărbătoare fără ele. Şi fără slujbele frumoase între zidurile cât istoria ale bisericilor noastre”, povesteşte cu nesaţ, Ioan. Cu lacrimi în ochi. Dar… numai mâine nu-i poimâine şi de Paşti vor fi iar în România.
